Scurtul și tristul dialog DINTRE

  • Hei, cine ești tu?
  • Eu sunt o pasăre. Dar tu cine ești?
  • Eu sunt.
  • Așa, ce?
  • Nu știu.
  • Cum se poate așa ceva?
  • Prea bine, cum vezi.
  • Nu înțeleg. Cum ai putea să nu știi cine ești?
  • Știu că am plecat de jos, din praștia copilului care m-a trimis către tine piatră.
  • Deci ești o piatră.
  • Nu știu. Piatră am fost. Aruncată în sus. Dar acum mă sprijin de cer.
  • Și apoi, vei coborî tot piatră.
  • Nu știu. Nu ai cum să știi niciodată încotro. Dar da, dacă voi cădea, voi cădea ca o piatră. Dar acum, uite, mă sprijin de cer.
  • Nu știi ce spui. Nimeni nu se poate sprijini de cer. Nici eu, care îmi petrec cea mai mare parte din viață în aer, nu mă sprijin de el. Zbor!
  • Tu da, pentru că ești numai o vrăbiuță. Dar uită-te la uliul ăla de sus. El nu zboară…
  • Ba da, plutirea e tot un zbor!
  • Nu, nu e. Zborul tău e o luptă cu gravitația. Plutirea lui nu.
  • Ți se pare! Oricum, ce ai putea ști tu din zbor? Ești doar o biată piatră, aruncată în sus de un copil. Obișnuită dintotdeauna cu pământul. Nu cunoști nimic despre aer!
  • Și totuși, uite-mă sprijinit de el.
  • Nu începe din nou. E numai un moment!
  • Dar durează de atâta vreme…
  • Nici gând, ți se pare. În curând te vei prăbuși spre pământ. Și e probabil să te spargi în zeci de bucăți, unele mai mari, altele de mărimea firului de nisip!
  • Dar uite-mă aici!
  • Nu ești “aici”! Ești numai în momentul dintre!
  • Momentul dintre?
  • Da, să vezi – momentul dintre elanul în sus și prăbușire. În fine, nu pricepi…
  • Ba da. Îl știu.
  • Așa, deci… Ai mai fost aruncată în sus…
  • Nu îmi amintesc.
  • Atunci cum ai putea ști momentul ăsta?
  • Din trecut.
  • Care trecut, ai spus că…
  • Știu, am spus că nu îmi amintesc să fi fost aruncată altă dată spre cer. Dar eu nu despre acel moment dintre. Ci despre momentul de când eram foc și am devenit fum. Sau de cel când, din pas m-am preschimbat în drum. Când din joc am devenit viață. Din munte – curgere. Sau despre cel în care din gând am trecut în destin. E vorba despre clipa aia în care totul e mult prea frumos, dumnezeiesc de frumos ca să o ucizi cu alegerea. Dar uite, clipa aia e încă aici. Încă n-a pierit. Pentru că ea este. Cu adevărat! Și – știi? – va dura o eternitate!
  • Nefericită piatră! Clipa ta e mai efemeră decât toate firele de fum, drumurile pământului sau viețile muritoare. E doar biata clipă dintre.

Astfel grăi pasărea, uitându-se cu milă spre piatra care îi fusese destinată, ucigaș, de praștia copilului. Au fost de altfel și ultimele ei cuvinte. Uliul care plutise deasupra ei o apucă între gheare, apoi îi sfâșie carnea fragedă cu ciocul. Iar piatra a privit întristată la momentul dintre al păsării. Rămânând sprijinită în aer.

Strig, deci exist

Cazul incendiului de la Clubul Colectiv a fost un pretext. Hai să îi spunem „o scânteie”, ca să sune mai pretențios. Un pretext pentru a striga în stradă nemulțumirea față de ceea ce „strada” considera a fi neglijența și corupția în administrație. Și, slavă cerului s-a strigat!
La fel de vehementă și vocală a fost strada și în cazul coloanelor oficiale ale lui Gabriel Oprea, pretext pentru a taxa ceea ce ea, strada, a considerat a fi abuzul și grandomania politicului pe scena publică. Și iar s-a vocalizat!
Și „strada” a ieșit din nou în față, la fel de vocal, cu prilejul a ceea ce au considerat a fi o nedreptate strigătoare la cer la adresa „străzii” din comunitatea românească din Norvegia. Au vocalizat referitor la anomalia smulgerii unor copii de lângă părinții lor. Pentru că strada tocmai a învățat să facă asta – să strige. Și e bine. E un câștig evident al societății noastre, ieșirea din pasivitate și amuțire.
Îi propun „străzii” să facă, însă, următorul pas, la fel de necesar – cel al analizei oneste. Să cumpănească, astfel, și să realizeze că, în ultimul caz, strigătele ar fi trebuit să se îndrepte tocmai împotriva ei însăși: împotriva unui sistem semi-medieval după care se ghidează raporturile părinți-copii. Nu am fost și nu voi niciodată admiratorul egalității în raport în relația despre care vorbeam. Mi se pare lipsită de reverența datorată în principal destinului personal. DAR nu pot fi vreodată de acord cu lipsa respectului între ființe, chiar dacă una dintre ele are datoria sus-amintită. Acest fapt nu îl exonerează pe celălalt de respect!
Dar societatea noastră nu este obișnuită cu ideea de respect datorat (DATORAT!) de părinte copilului lui. Și asta pentru că societatea noastră nu este obișnuită cu ideea de respect. Ea știe doar să îl ceară, vehement, mai nou prin glasul străzii, atunci când ceea ce consideră că respectul datorat îi este încălcat.
Când va înțelege că un părinte care „doar” și-a urechiat copilul a încălcat principiul respectului interuman, strada va înțelege că acest sistem (căreia îi aparține) este unul anormal. Atunci îmi place să cred că va depăși starea de vocaliză decibelică și va face un mare pas înainte, grație autoanalizei critice!
PS. Materialul video din link este o pledoarie pentru ideea de mai sus:

Cântăreții

Motto: Femeia e ca o vioară. La ea poate cânta și un virtuoz și un lăutar.

Habar n-am unde am citit, acum mulți ani, ideea de mai sus. În timp, am verificat-o. E reală. Imaginea de femeie-instrument e însă cam „subțire” în comparație cu valoarea reală a femeii. Ea e, de fapt, adevărata fundație a familiei – în vreme ce bărbatul aduce în cuplu forța, energia, femeia este responsabilă cu echilibrul și stabilitatea. Astfel că un om este întreg dacă a avut un tată întreg, dar pe care l-a iubit grație mamei întregi.

Este motivul pentru care cred cu tărie că cea mai puternică lovitură dată umanității a fost mișcarea feministă. Egalizând valorile yin și yang, conducătorii au obligat femeia să plece de-acasă și să fie și la strung egala bărbatului. Cine a pierdut în primul rând în nebunia asta? Categoric, copilul! Care a fost smuls de sub tutela educațională a mamei și aruncat pe mâna „societății”, care a făcut din el ce a vrut. „Societatea” l-a „educat” din clipa aia, așa cum a dorit. Manipulat și obedient.

Femeia era, de fapt, adevăratul „solist” al societății pre-egalitariste. În locul ei a fost pus un hibrid sexualo-productiv, frivol și bărbătos, în numele ideii că valoarea nu trebuie să fie îngrădită de comandamente sexuale (de parcă fusta a împiedicat-o pe Regina Maria să fie unul dintre cei mai influenți conducători ai Europei în anii săi, ori pe Marie Curie să fie mai-mult-decât-egala soțului ei, onorată cu două premii Nobel). Anticipez însă  o puternică emancipare în perioada următoare, când ființa de lângă noi va aspira spre cea mai înaltă distincție posibilă – cea de FEMEIE!

P.S. Și poate atunci, omenirii îi va fi redat și cel de-al doilea perdant al prostiei egalitarist-sexuale – bărbatul, care-și va reînvăța propria și reala partitură…

06

Ziua în care l-am salvat pe Moș Crăciun

Astăzi, oarecum beteag (a se înțelege – cu o mână ușor luxată), am debutat în ministagiunea de Moș Crăciun, la o „Grădi” undeva în Drumul Taberei. Nu știu, dar, în ciuda celor treizeci și ceva de ani de scenă, mereu am trac atunci când pun costumul roșu pe mine și mă pregătesc să dau piept cu emoția copiilor, care, pe mine unul, mă fascinează și mă timorează în egală măsură. Așadar, odată intrat în sala de festivități a grădiniței („După a patra poezie intrați, da?„), asistam, alături de vreo cincizeci de adulți cu smartphonurile în mână și încordarea pe chip („Așa era poezia aici, Viorico?„), la o demonstrație de șarm și candoare, gândindu-mă cum va trebui să abordez echipa de douăzeci și doi de pitici din fața mea la finalul serbării (moment pe care îl așteptau tropăind de nerăbdare), când… am realizat!

Am realizat că urma să spun ceea ce toată lumea (se) aștepta să spun: Copiii, știți că Moșul știe ce ați făcut voi tot anul, pentru că vorbește mereu cu părinții voștri. Și știe și când faceți câte o năzdrăvănie, sau află când v-ați supărat părinții sau când nu îi ascultați. Și totuși, pentru că ați cântat așa frumos… bla… bla… bla…

Și, înțelegând că asta urma să spun, m-a cuprins o tristețe nețărmurită. Mă uitam la gâlmele dinaintea mea și am realizat că urmează să le ridic în fața ochilor imaginea unor părinți turnători, a unui Moș Big Brother și a unor hatâruri pe care, deși nu le prea merită, soarta, cu o generozitate mărinimoasă, li le face… Am realizat că asta se înțelege prin spiritul sărbătorilor – o tabula rasa a imperfecțiunilor de peste an. Așa am înțeles-o eu, așa am dat-o mai departe. În consecință, am tras aer în piept, m-am uitat la ei, și am spus…

Copiii, știți că Moșul știe ce ați făcut voi tot anul, pentru că vorbește mereu cu părinții voștri… Acolo însă… ceva s-a șuit… Sau nu… NU! Ceva s-a îndreptat! Pentru că am continuat așa: Și, știți, vreau să vă spun un secret – părinții voștri sunt foarte timizi. Asta înseamnă, știți voi, rușinoși. Și mi-au spus că le-a fost rușine să vă spună de fiecare dată cât de mult vă iubesc și cât de fericiți sunt că au niște copii atât de buni! Da! Suna mult mai bine așa!!! Așadar, am continuat: Și, tot pentru că sunt foarte rușinoși, m-au rugat pe mine să vă spun că ar vrea tare mult să cânte cu voi unul dintre colindele pe care le-ați cântat mai devreme. Ce spuneți de Florile dalbe? Vreți să îl cântați împreună cu ei? Apoi, Moșul s-a întors către sala rămasă un pic nedumerită și a urmat, cu o voce parcă un pic schimbată: Haideți, s-ar putea să fie singura ocazie pe care o aveți anul ăsta de a cânta împreună cu copiii dumneavoastră un colind… Iar ce a urmat a fost… bine.

Nu știu, poate mă înșel eu, dar, așa cum spuneam, cred că azi, cel puțin în ochii a 22 de pitici (dacă nu și a 44 de uriași) l-am cam salvat pe Moș Crăciun. (Mi-)e bine. Pot să îmi pregătesc liniștit bradul…

 

11

 

Recursul la scânteie

Zilele astea triste mi-au amintit de două momente speciale din decembrie ’89…

Primul m-a găsit pe lângă sediul televiziunii, mai precis pe străzile de vis-a-vis de clădirea actualei Societăți Române de Televiziune. Se mergea inconștient printre gloanțe, eu unul cu un steag găurit în mână (îl mai am și azi!), pentru a ține piept, într-un fel cantitativ, nemernicilor care trăgeau. Și atunci, în plin elan exaltat, mi-a fost dat să văd ceva care m-a contrariat – vilele de pe Calea Dorobanți erau vandalizate: grupuri de oameni intrați cu forța, spărgând ușile și apucând tot ce puteau căra mai de preț, de la televizoare color (celebrele Telecolor-uri…), până la bijuterii. Luăm de ăia bogați, care stau în vilele astea. Securiștii dracului! Era straniu, mie îmi apărea a furt toată ziua, dar… aveau un argument definitiv – cel legat de termenul securiști! Habar n-aveam dacă locuințele cu pricina erau ori ba ale unor lucrători ai securității, dar termenul-fetiș folosit era unul suficient. Suficient pentru a aprinde în mine, ca o scânteie, flacăra urii și a solidarității cu orice fel de gest tranșant.

Al doilea moment despre care vorbeam, s-a petrecut în Piața Palatului, chiar în momentele când se trăgea intens. Am văzut cum s-a aprins Biblioteca Centrală Universitară. Nebunia era totală. Auzeam împușcături de peste tot, dar era o evidență că ele veneau din apropiere. Văzusem deja cum tanchiștii trăgeau în zidurile Palatului Regal, îndemnați de la spate de civili; dar acum stăteam lângă un băiat, mai tânăr decât mine, care răpăia cu trasoare înspre o fereastră a bibliotecii, acolo unde alți oameni de lângă el (și de lângă mine…) în spuseseră că văzuseră mișcare. Trasoarele au încins un punct care a devenit incandescent și… restul se cunoaște, imaginile cu BCU-ul arzând au făcut înconjurul lumii, ca o dovadă a “inconștienței autorităților comuniste care se agățau cu dinții de putere, distrugând totul în cale”. Fusese așa? Nicidecum! Dar, de lângă mine, în momentul în care lemnul vechi din clădire s-a aprins, am auzit urale: Așa, să ardă securiștii ca șobolanii! Și – așa s-a scris istoria, învârtită din nou în jurul cuvântului incandescent, care a aprins, atunci și acolo, nu doar ura noastră, dar și una dintre cele mai mari și frumoase clădiri din București, distrugând mii de volume a căror valoare pesemne nimeni nu a stat să o socotească vreodată. Iar peste câteva luni, aveau să vină zilele mineriadelor, o altă probă a incandescenței maselor puse în fața altor imagini-fetiș (uitați-vă la filmările din zilele cu pricina, veți vedea destule mămăici lovind cu umbrela sau cu te miri ce oameni imobilizați de mineri), momente din care am scăpat doar cu câteva palme luate peste față și două șuturi în spate.

Ce legătură au astea cu zilele generate de grozăvia de la clubul Colectiv? O morală pe care nu mi-o pot reprima: schimbările care s-au petrecut e limpede că își aveau rostul – în logică, în bun-simț, în normalitate. Mai mult ca sigur, ele vor fi urmate, la fel de natural, de altele. Dar mi-aș dori enorm să pot spune peste câțiva ani că, învățând din erorile pe care anii ‘89 le-au făcut, incandescența generației care a venit după noi a ars tot ce era de ars, lăsând în picioare însă ce trebuia prezervat…

Confuzia

Ani de zile m-am considerat, cu mai mare sau mai mică jenă ascunsă, ateu radical-stângist. O suna ca dracu’, o fi total politically incorrect, dar așa consideram că stau lucrurile. Și am ținut-o langa ani în șir, convins că mă cunosc suficient de bine cât să îmi asum o autocaracterizare eronată.

Pe rând:

Mai întâi că nu-s ateu. Agnostic sună mult mai aproape de adevăr. Și, serios, nimeni nu poate contrazice un agnostic – nici ateii, nici bigoții. Pentru că agnosticismulul este „Punctul de vedere potrivit căruia gândirea umană este incapabilă să ofere suficiente argumente raționale pentru a justifica existența sau neexistența lui Dumnezeu”. Just! Rațional este imposibil să afirmi (in)existența lui Dumnezeu. Asta consider și acum, Eu privesc uimit „corola de minuni a lumii” și mă bucur să îi constat ARMONIA. În care CRED. Acum… dacă cineva vrea să o numească nu armonie, ci Dumnezeu, nu are decât să o facă. Continui să cred că vorbim despre același lucru.

Există însă și o conotație profund protestatară în opinia mea la adresa credinței – zona unde ea devine instituțional-filozofică și se pervertește în religie – construcțiile aberante care îmi bagă mie armonia în canoane morale (???), mă pălește în moalele capului cu amenințări apocaliptice ori infernale post-mortem și mă și împinge să îi crăp capul fratelui meu de altă religie. Nu cred că omenirea a inventat ceva mai odios decât religia. Oricum, nu a inventat ceva mai pervers. Ateii îl neagă pe Dumnezeu (oricum, niște nefericiți și ei, mai ales vehemenții…), dar religioșii îi dau la gioale, preaslăvindu-l și încălcându-i principiile la greu! Și unii și alții sunt vehemenți în (ne)credința lor, nelăsând loc de dialog. Și asta e odios. [Nimic din ce am afirmat mai sus nu respinge posibilitatea ca, atât între atei cât și între religioși să nu poată exista oameni minunați!]

Stânga? Poate. Habar n-am. Exclus însă radical-stânga. Exclus comunismul. Comunismul a însemnat sumedenie de lucruri bune – în principal intervenționismul statal, manifestat printr-o organizare logică a politicilor sociale (serios, e normal ca cetățeanul de rând să fie în imposibilitatea de a își permite un spațiu locativ?; e normal că ies pe bandă rulantă absolvenți de medicină care nu țtiu să facă o amărâtă de injecție, garție liberalizării învățământului?; e normal că orașe întregi au colapsat din pricina faptului că tot patrimoniul zonei – așa-numitul avut obștesc – a încăput pe mâinile unor bandiți?). Comunismul a însemnat însă frig, beznă, o alimentație deficitară (ca să mă exprim duios…), obtuzitate și tezism. Nu are cum să îmi fie dor de așa ceva. Dar, dacă sunt nostalgic după ceva ce se manifesta în anii ăia, ei bine, îmi este dor de STAT, de acea formă de organizare socială căreia i-a luat loc jungla de azi. Idelior utopice și adeseori (nu mereu!) propagandistice le-au luat locul cinismul și atomizarea…

De fapt, există o concluzie comună a repoziționării mele pe cele două planuri – spiritual și social. Jinduiesc după o lume a oamenilor demni. Și a dialogului dintre ei. Demni atât în față opiniilor spirituale, cât și a poziționării în societate. Și, probabil, voi rămâne cu dorul…

Risipit… Sau rătăcit?

În 2015, într-un răstimp de numai câteva luni, am trecut prin opt țări, vizitând tot atâtea orașe. Momente frumoase, întâlniri cu diferite culturi, cu stiluri edilitare variate și reacții umane excepționale. Pentru călătorii ca cele despre care vorbesc, niciun sacrificiu nu pare prea mare. Lumea!

Ca de obicei, însă, întoarcerea a fost dură. Sigur – trotuarele care denotă o lipsă totală de respect (marea noastră obsesie – autostrada românească – pare să fi aruncat în inexistență interesul pentru biata zonă stradală…), blocurile jupuite, iarba mai mereu arsă din scuaruri mă făceau să îmi amintesc cu nostalgie de Novi Sad, Praga, Viena, Ljubljana, Bratislava, Budapesta, Sarajevo, dar nu acolo era problema. În definitiv, mi-am spus, pentru decalajul din zona civilizației arhitectonice poate fi trasă la răspundere însăși istoria, țara mea neavând în secole liniștea de care alții s-au bucurat din plin.

Ceea ce are darul de a deprima în orașele noastre nu e arhitectura, nu e fața orașelor, ci oamenii care le populează. Oameni urâți pe dinăuntru, cu aroganța și agresivitatea înfipte în suflete ca niște căngi. Și, oricât ar putea deranja ce spun acum, cred că, dacă ar trebui să caracterizez orășeanul de rând din România, două ar fi atributele care îi definesc atitudinea: mârlan și jagardea.

Și, dacă e adevărat că fiece iesire din spațiul personal are, paradoxal, darul de a ne apropia de noi înșine, grație re-descoperirii datorate interacțiunii cu alte spirite, eu unul înțeleg tot mai mult că barza mea era beată sau avea GPS-ul stricat…

Iama

Ia mai du-te tu la dracu,

Mi-ai furat destin cu sacu’.

Ia mai spală-te pe dinți –

Ce mănânci, tot aia minți.

Ia mai vezi cum e să dai,

Ia mai vezi cum e să n-ai.

Și-nvață să-ți fie frică,

Să te vezi cum ești – furnică.

Ia mai stai și tu în vânt

Și cu ochii în pământ.

Ia mai află ce-au aflat

Câți pe dește ai jucat.

Ia mai stai la rând și tu

Și învață s-auzi nu,

Și învață cu nu pot

Sau nu vreau, s-o iei în bot.

Ia mai ia de-aici factura

Și umple-ți cu dânsa gura

Și-nghite nemestecat

Plățile de la rahat.

Ia mai dă-te-n undeva,

C-ai dat iama-n viața mea!

Respect. Remember?

Într-o discuție purtată de curând, cineva îmi spunea că este extrem de selectiv la oameni, argumentându-mi: „Trebuie să-mi câştige respectul!”

Cu scuzele de rigoare – nu cred! Nu cred că respectul trebuie câștigat! O atare atitudine este mai degrabă rodul mizantropiei sau al unei circumspecții decât al nevoii de recunoaștere a valorii aproapelui. Respectul există. Ele este datorat automat, așa cum salutăm automat persoana cu care ne întâlnim. Calitatea de OM incumbă respectul! Așadar, el nu trebuie câștigat.

Dar da, poate fi pierdut. În măsura în care cecul în alb semnat la începutul relației se dovedește a fi fost nejustificat, respectul nu-și mai are rostul, iar mimarea lui ne transformă în ipocriți (nedemni de respect!)

O concluzie, totuși tonică – respectul odată pierdut se poate – cred eu – recâștiga. Dar atunci, cecul nu mai e unul în alb, el trebuie să aibă acoperire totală!

Hoții inteligenți

Zice-s-ar că, la o fabrică de încălțăminte, un angajat fura. Isteț și eficace. Și era neprins, de ani de zile. Metoda lui? Simplă: cum fabrica era într-o zonă industrială plină de noroi, venea încălțat în galoși, pentru a își proteja încălțămintea. Și în aceiași galoși ieșea de pe poarta întreprinderii. Doar că, la venire, pe sub galoși, era încălțat în ciorapi, iar la plecare – cu o pereche de pantofi subtilizați.

Ani în șir a mers șmecheria cu pricina, până când, într-o zi, omului nostru i s-a înfundat. Cum? A sărit calul: a venit încălțat în galoși în plină vară, pe caniculă, când afară nu era pic de noroi.

Când îi văd pe băieții buni săltați și duși la DNA (pe care nu o cred deloc o instituție onestă, dar… mă rog), pentru încălcări ostentative ale legii, mă tot gândesc cum ies politicienii noștri în galoși în plină vară…

thief