Interviul

Cel despre care vorbeam ieri. In format pdf (mai frumos si cu poze – http://s4.transfer.ro/storage/transfer_ro-8566fafa98.zip) sau transcris mai jos. El mi-a adus aminte oarecum de un dialog pe care l-am avut acum multi ani, adus si el in pagini de ziar, cu un interlocutor remarcabil, profesorul Marian Stavarache. La cateva zile dupa ce a aparut materialul cu pricina, ne-am intalnit si mi-a marturisit ca, dupa ce a citit interviul cu pricina, sotia i-a declarat ca nu il banuia asa cum a reiesit din dialogul nostru! Eh, asa si eu – ce texte am, uneori!

„Un poet a spus că într-un teatru modern, pană şi contabilitatea este absurdă! Ca manager al teatrului valah, cum te simţi?
Vezi tu, de aici, din interiorul teatrului, lucrurile sunt extraordinar de serioase. Pot fi de acord cu ce spunea poetul, ca şi licenţă artistică, însă, concret, responsabilitatea conducerii unei instituţii, fie că e teatru sau sală de balet, este enormă. În ciuda faptului că m-am născut într-o familie de actori, de artişti, prin extensie, nu sunt deloc adeptul boemiei prost înţelese. Să nu mă interpretezi greşit! De exemplu, un actor, dacă doreşte, poate să bea, să se îmbete criţă la un chef, sau la el acasă, în faţa televizorului. Dar să nu vină beat la repetiţii! Boemia e una, responsabilitatea e alta. Meseria este ca o femeie. Dacă tu o înşeli, categoric îţi va răspunde cu aceeaşi monedă!
La o ultimă discuţie privată, spuneai că giurgiuvenii sunt tributari mentalităţii imposbilului, a neputinţei. De ce?
Am spus aşa ceva? Când? Ah, da! Iniţial, în privinţa mentalităţii giurgiuvene, a imposibilului, aveam, în urmă cu ceva timp, o bănuială. Dacă te referi la discuţia noastră din urmă cu două săptămani, ei bine, acum sunt convins! Există axiome pe care oraşul asta le-a propus, în decursul anilor, şi care, din păcate, deşi sunt adevărate, au devenit un fel de literă de lege după care toţi giurgiuvenii se ghidează, îşi conformează aspiraţiile şi idealurile. Nu doresc să generalizez sau să cultiv exerciţii de arătat cu degetul, însă, în ceea ce mă priveşte, consider că am demonstrate că această mentalitate poate fi învinsă. De exemplu, mulţi dintre cei din jurul meu nu au crezut că teatrul de stradă este un brand performant în Giurgiu. Realitatea a demonstrat că s-au înşelat! Mă opresc aici cu exemplele, fiindcă nu doresc să-mi cultiv performanţele, avertizând, totuşi, că acesta este doar unul dintre proiectele imposbile ale Teatrului Valah.
Sunt momente, pentru un actor giurgiuvean, când este îndreptăţit să se simtă frustrat că trebuie să performeze pe scena unui oraş de provincie a cărui natalitate şi libido sunt impulsionate, de cele mai multe ori, de ritmul unei manele?
Of, Doamne!… este… adică, nu este frustrant! Noi, artiştii, cât şi spectatorii giurgiuveni, aparţinem aceleiaşi zone. Spunea cineva că, un act artistic, ca să fie rotund, trebuie ca cei care performează, cât şi spectatorii, să fie talentaţi. Dacă giurgiuveanul doreşte un anumit gen de spectacol, este de datoria mea să-i ofer ceea ce vrea să simtă, să racordez teatrul, piesele pe care le pregătim la nivelul lui de percepţie. Cumva, să atingem coarda care-I reverberează lui, spectatorului. Îmi aduc aminte, la un spectacol „Cenuşăreasa” priveam printre spectatori, privirea fiindu-mi atrasă de două doamne care comentau exaltate apariţia prinţului. Vezi, şuşuteau dânsele, acum trebuie să apară prinţul… ce haine frumoase are, ce înfăţişare! Până aici, nimic extraordinar în comportamentul acestor spectatoare. Numai că, amândouă aveau în jur de 60 de ani!
Adaptezi o capodoperă pentru public, doar ca să-l faci înţeles, nu doar de dragul diversitaţii?
Sibila din Cume – oraş de langă Napoli, – scria pe frunze şi apoi le arunca în aer. Probabil, a fost singurul artist adevărat. De atunci, arta se vinde! Eu trebuie să mă raportez la spectator! Nu îmi permit luxul să fac artă pentru mine, sau pentru câţiva, pentru elită! Sunt dator să respect opiniile publicului, să adaptez mesajul unei piese, să-l ambalez astfel încât să fiu sigur că, la sfârşitul spectacolului, am mai câstigat câţiva spectatori. Ca manager de teatru, abia acum poţi să fii absurd, când, având un public ce are ca generic cultural „Vacanta Mare”, tu să-i propui o piesă caAntigona! Nu e o tragedie! Trebuie să câştigi publicul! Am vazut, la Veneţia, jucându-se Neguţatorul din Veneţia in stilul comediei dell’ arte, iar la Viena, orchestra filarmonică cânta într-o piaţă. Arta este datoare să se întoarcă la spectator, indiferent cât de mult ajustează
Nu împietezi clasicul?
Datoria mea este să transmit mesajul clasicilor. Indiferent de ambalajul pe care contemporaneitatea îl impune, un artist, dacă se respectă, este obligat să ajungă la receptor, la spectatorul din rând şi de rând, la cel care, o dată plecat din sala de teatru, simte nevoia să revină. Ambalajul acesta este, dacă vrei, un cal troian. În Hamletul lui Tocilescu, din urmă cu 20 de ani, Caramitru performa în blugi. În artă, compromisul intervine doar atunci când periclitetezi calitatea actului în sine. De exemplu, nu mai ţin minte pe ce post de televiziune, exista un serial de desene animat intitulat Fantesia, peliculă care, indiferent de ce subiecte desfăşoară, are ca şi coloană sonoră muzică clasică.
„A fi sau a nu fi” este definiţia delimitării în concret, sau un concret limitat în definiţii?
Este foarte greu de spus! Însăşi un raspuns la această întrebare presupune o limitare în noţiuni. În teatru este bine ca orice replică, fiecare gest să lase o marjă de interpretare din partea spectatorului. Apropos de această întrebare, când am luat la facultate, am interpretat „Dintre sute de catarge” de Eminescu. Până la mine, toţi candidaţii recitau această operă de artă cu un pesimism pronunţat. Eu am vrut să fiu altfel. Practic, ideea este că am spus poezia cu un optimism debordant. Adică, dintre sutele de catarge, tot se va întoarce unul. Am fost admis.
Îmi aduc aminte, te-am văzut pe o scenă, prima dată, în urmă cu vreo 15 ani. Nu reţin acum despre ce era vorba în piesa aceea. Însă îmi aduc aminte de verva, de pasiunea de care debordai, la final, în culise, înconjurat fiind de ziarişti. Am rămas şocat! Erai transfigurat!… Parcă îl cunoscusei pe Dumnezeu. În spatele scenei, de pe scenă, coborâsei din rai. În drumul spre casă, am avut primul şi ultimul dubiu în ceea ce priveşte propria vocaţie. Mă gândeam, ar fi trebuit să mă apuc de pictură, nu de scris! Astfel, ca pictor, aş fi încercat să imortalizez, cumva, imaginea chipului tău. M-a obsedat expresia aceea a ta, din culise, săptămâni întregi! Te întreb abia acum. Arta îţi poate aduce atâta fericire în suflet, pe chip? Şi dacă da, cum este? Nu te simţi norocos?
Înainte de a răspunde, lasă-mă să-mi revin! La dracu’! dar te pricepi să faci complimente! E periculos de flatant să manipulezi un om cu asemenea cuvinte. Ce să spun? Mă bucur că mă priveai tu! Nici în vremea aceea nu eram un artist adevărat. Eram îngâmfat, infatuat, aveam un fanatism care nu a dispărut nici astăzi! Teatrul are actori care locuiesc aici, muncesc, mănâncă o conservă şi trăiesc dintr-un salariu de şase sau şapte milioane lei vechi. Fac un recurs la asemenea realităţi fiindcă, plecând de la ceea ce ai spus tu, realizez că fanatismul acela de pe scenă te ajută şi în cotidian. Bucuria de a juca teatru, privilegiul de a spune o poveste, toate astea m-au ajutat să scap de două momente îngrozitoare din viaţa mea. Saltul ăsta în artă te poate ajuta enorm. Îmi aduc aminte, au fost momente când nu puteam să supravieţuiesc cu mine însumi. Şi, să ştii, nu mă simt deloc norocos. Oricine poate să facă ceva din credinţă şi din fanatism. Importantă este scara de valori şi credinţele care te animă!
E adevarat că există o povară a talentului? Daca da, când l-ai resimţit prima dată, şi cum a fost?
Nu a talentului, a succesului. Talentul e o treabă relativă, succesul e mai concret. Îl vezi, îl pipăi, te accesezi pe internet, îţi vezi numele prin ziare, dai interviuri, ajungi pe un scaun. Talentaţi se consideră toţi. Succesul, în schimb, e mai grav. Nu se iartă niciodată. Oamenii, colegii, duşmanii îţi pot ierta multe greşeli, foarte grave, dar succesul nu ţi-l iartă nimeni!
Este Shakespeare o culme, sau o treaptă obligatorie pentru un actor mare?
În urmă cu ceva timp, Livius Rus mi-a propus să joc Shakespeare, dar eu i-am cerut „Cehov”. Depinde unde te regăseşti ca feeling. Din câte mă cunosc, personal, înclin înspre latura slavă a dramaturgiei. Evident, am jucat roluri scrise de imensului dramaturg englez. Practic, Shakespeare, datorită metricii, te responsabilizează, te apasă, te împinge către improvizaţie, te sufocă şi în acelaşi timp te provoacă să creezi. Shakespeare, în comedie, este ca o spumă de capuccino bine făcută. După marele Will, teatrul a arătat altfel.
Ce îţi place la Cehov?
Sunt prea multe sentimente implicate într-un eventual răspuns care să se vrea şi concret şi corect. Categoric, Shakespeare, ca dramaturg, este un geniu însă, aşa cum am mai spus, depinde mult de arhitectura ta interioară, de structura ta emoţională şi, implicit, de recepţia ta. Cehov, după o anumită vreme, s-a oprit din scris şi le-a spus celor din jurul lui: „Urât mai traiţi, domnilor!” Este extraordinar să ai o părere critic asupra lumii, dar fără patimă, aşa, ca Cehov. Să poţi să emiţi judecăţi juste, de valoare, fără ură şi fără să te transformi într-un fel de future care zboară deasupra gropii de gunoi, este un lux.
În care dintre personajele lui Dostoievski te regăseşti?
Idiotul! Cel mai mult m-am regăsit şi continui să mă regăsesc în „Idiotul”. Am o doză rezonabilă de umor şi simţ al realităţii, atât cât să-mi permit să-mi calibrez aspiraţiile înspre un personaj care, o data contemplat, e superior mie şi tuturor idioţilor din jurul meu. Tocmai de aceea, apropos de ce spuneam mai devreme, ca director al teatrului, nu agreez drama, doar comedia. Trebuie să găsesc o portiţă înspre publicul spectator, conştient fiind că teatrul concurează cu internetul şi televizorul. Să ai succes, trebuie să ştii să te adaptezi, să fii dipsus să rişti şi să schimbi totul. În faţa publicului, totul este relativ, inclusiv funcţia de director de teatru.
Ce este asta, cronica unei morţi anunţate?
Nu, nu este cronica unei morţi anunţate! Ceea ce vreau să spun este că pentru mine, funcţia aceasta este un proiect. Şi că nu e bine să încremeneşti în proiect. Sunt dator să ofer ceea ce am mai bun şi, în acelaşi timp, să învăţ cât mai multe din postura în care mă aflu. Poate să fie, cel mult, cronica unei despărţiri frumoase. Nu spun că peste două luni, un an, nu am să mai fiu director. Pur şi simplu, sunt dator faţă de mine să evoluez!
Omul este cel mai puţin el însuşi atunci când vorbeşte de propria-i persoană. Dă-i o mască şi el va spune numai adevărul. Sunt adevăruri care se spun numai în spatele unei măşti, în umbra unui personaj?
Aşa este! Doresc, totuşi, să trag un semnal de alarmă şi să-ţi spun că o mască poate să însemne o funcţie sau o uniformă. Citeam, când mi-am încheiat lucrarea de masterat, tratatul de manipulare scris de Ficeag, despre cât de mari şi groaznice devin atrocităţile pe care un om, ascuns în spatele unei uniforme, poate să le săvârşească. Din nefericire, din spatele măştii omul îşi exersează primitivismul, tot abjectul pe care, de altfel, fără mască, încorsetat de civilizaţie şi constrângeri idiocatice, îl repugnă.
Câte măşti are Cosmin Creţu şi, dacă te-aş ruga să renunţi la ele, câte reproşuri ai avea să-ţi faci?
Vai, m-aş înjura de unul singur mai tot timpul. Am o mie de reproşuri să-mi fac. Am decepţionat oameni, am pierdut ani într-un comportament atipic, am renunţatla multe dintre idealurile în care cei care mi-au fost aproape au crezut o dată cu mine. Şansa mea este că mi le-am asumat şi mi le asum, şi că sunt sigur că am avut ceva de învăţat din ele.
Cât de mult oferă un actor unui caracter de pe scenă şi, apoi, după ce se lasă cortina, ieşit din pielea personajului cât îţi mai revine?
Personal, împrumut tot, ofer tot. Altfel nu se poate! Indiferent de rolul pe care îl joc, simt că pesonajul în pielea căruia urmează să intru, preexistă în mine. Mă regăsesc în tot ceea ce fac pe scenă. Îmi aduc aminte, un doctor oncolog, Ion Cojocaru, a spus şi demonstra că majoritatea actorilor mor din cauza cancerului fiindcă, pentru a interpreta un rol, au nevoie de o perioadă destul de lungă de pregătire. Apoi, după ce au ieşit de pe scenă, depresurizarea – ca să zic aşa – se petrece destul de repede, în maxim 2 – 3 minute. Practic, tot ce transformi în tine energetic, se întoarce în tine şi se produc rupturi la nivel celular.
Îmi povestea Violeta, fosta mea soţie, că, în timpul în care pregăteam un rol, noaptea, gemeam în somn, mă zbăteam ca şi cum aş fi fost posedat de cineva. Cât îmi mai revine? Habar nu am! Important, cred eu, este să ai un echilibru, să dispui de o inteligenţă afectivă care să-ţi pemită, oricând, indiferent de rolul pe care l-ai juca, să te regăseşti pe tine însuţi. În cazurile cele mai bune, puţin mai bogat!
Interesantă afimaţia cu preexistenţa. Ai jucat veun rol de homosexual până acum?
Nu, şi o spun cu regret! Am un soi de graţie în mişcare, iar experienţa de viaţă îmi pemite să fiu destul de dezinvolt. Mi-ar plăcea să joc rolul unui homosexual!
Cum te simţi când, după ce ai atins perfecţiunea într-un rol, te întorci în propria-ţi piele, în propriul suflet, muritor de rând, imperfect, păcătos, perfectibil?
Rolul lui Cezar a fost cel mai puternic personaj pe care l-am jucat. Mă simt, după ce mă întorc în propria-mi piele, un om fericit. Mâine, cine ştie, joc un alt Cezar, sau ceva mai spectaculos. Ca actor, în timp ce eşti pe scenă, nu ai timp să te gândeşti la astfel de lucruri. Iar în pauzele dintre roluri, nu-ţi permiţi să mai simţi sau să resimţi ceva, atâta timp cât anticiparea următorului rol abia îţi permite să faci deosebirea între minutele ceasului. Muritori suntem toţi, numai că eu, spre diferenţă de tine, am fost o zi un prinţ, iar peste o saptămână, pot să fiu rege. Practic, trăiesc o mie de vieţi. Asta e, de altfel, singura satisfacţie, altfel aş fi renunţat, la teatru, demult.
Cum este să aştepţi autobuzul, treiul, în postura de prinţ?
La fel ca un ziarist care îi i-a interviu unui prinţ care aşteaptă autobuzul!
Eşti sarcastic?
Tu ai început, aşa că nu te mai victimiza. Joci prost teatru!
Apropos de jucat teatru, de ce se foloseşte sintagma scena politicii? E o întâmplare?
Uite, abordarea asta mă deranjează! Se folosesc atâtea sintagme peiorative ce au legatură cu teatrul, cu scena, încât, uneori, îmi vine să îi iau pe toţi politicienii de gât şi să le spun: Domnule, teatrul este un lucru serios! Nu ai cum să bagatelizezi o artă pentru a motiva o strategie politică!
Totuşi, în urmă cu ceva ani, ai fost un om important al organizaţiei Partidului Democrat. Cât teatru ai jucat atunci?
Deloc! Tocmai de aceea am pierdut. În perioada aceea, ţin minte, eram într-un cadru compus numai din membrii de partid, toţi fiind foarte tineri. La un moment dat, a venit cineva şi ne-a întrebat cam pe unde ne-am vedea, politic vorbind, peste zece ani. Brusc, m-am trezit înconjurat numai de miniştri şi prim miniştri. Am rămas şocat! Sincer, în ceea ce mă priveşte, mă vizualizam în staff-ul de imagine al unui mare politician. Atunci am realizat că scopurile mele politice sunt un pic desuete. Altfel spus, nu îmi doream puterea decât numai în măsura în care eram capabil să o gestionez. Şi apoi, nu îmi surâdea ideea să activez într-un domeniu în care, cel puţin la nivel de aspiraţii, mă simţeam inferior.
Admiţi, totusi, că te-ar ajuta talentul de actor?
Dacă aş vrea să o fac, probabil da. Am o capacitate oratorică peste medie, ştiu să îmi nuanţez frazele, să-mi gestionez gesturile. Însă, repet, asta nu mă ajută cu nimic atâta timp cât aspiraţiile mele politice se reduc, iată, la nivelul de creare de imagine. Nu îmi doresc să activez într-un domeniu în care să mă descurc, vreau să fiu cel mai bun. Apropos de asta, au românii o vorbă care denotă o parte din mentalitatea naţională. De exemplu, comentatorii sportivi spun: ”Ronaldihnio este înconjurat de patru adversari dar, în cele din urmă, acesta se descurcă şi trece!” Fraţilor, ăla nu se descurcă! Ronaldihno chiar ştie să joace fotbal! Românii se descurcă, improvizeaza, se oportunizează. Eu nu îmi doresc aşa ceva!
Este adevărată legenda aceea care spune că, nici o femeie sănătoasă la cap nu ar lua de soţ un actor, care, nu-i aşa, graţie talentului, poate să credibilizeze orice scenariu, oricât de absurd ar fi el?
Este ceva adevărat, însă nu poţi să generalizezi. Lumea actorilor nu este mai amorală decât, să zicem, cea a profesorilor. Nu vreau să atemizez, am comparat la întâmplare. Totuşi, e drept că în fiecare actor există dorinţa de a a place, de a culege aplauze mai tot timpul, dar, la fel de bine, poate să predomine şi plăcerea ca, o datăîntors acasă, să antifoneze toate aplauzele cu cortina intimităţii.
Ca director de teatru, câti actori au jucat scene în faţa ta?
Mulţi şi, din păcate, des! Am avut ceva experienţe de genul ăsta, şi mă fac să mă simt prost!
Este un reflex condiţionat sau o fac premeditat, nereuşind să scape de experienţa vreunui personaj?
Habar nu am!
De la care, dintre personajele de pe scenă, ai împrumutat cel mai mult?
De la clown am luat cel mai mult! Datorită lui am reuşit să mă întorc la candoarea incipientă, pierdută, demult, în trufia tinereţii.
Cum reuşeşte un actor să cucerească o femeie?
Pot să vorbesc, evident, numai despre mine. Ştiu că toate femeile din viaţa mea le-am cucerit cu ultimele bastioane împotriva pragmatismului şi mercantilismului: poezia şi teatrul! Am puterea să afirm că am oferit acelor femei nişte momente unice, chiar dacă nu au fost validate de viitor. Însă, cert este că acele clipe nu au fost duplicitare. Mie îmi este foarte uşor să spun te iubesc!
Eşti conştient că afirmaţia ta este publică?
Atâta timp cât nu te transformi într-un greier, iar eu nu sunt Pinocchio, sunt perfect conştient de ceea ce spun! Evident că realizez ceea ce afirm. Asta nu înseamna că, în momenul în care făceam delaraţia de dragoste, nu eram sincer!
Te-ai surprins vreodată, în mijlocul vreunei realaţii, jucând teatru?
Da, în trecut, foarte des, dar nu atunci când îmi afirmam iubirea. Acum, din fericire, o fac mai puţin. În viaţa reală, teatrul este o soluţie uşoară de a escamonta greutăţile şi incertitudinile. Şi apoi, în viaţa reală nu-ţi permiţi foarte multe scene. Cumva, la un moment dat, trebuie să fii sincer cu tine, altfel rişti să faci din viaţa ta o piesă de teatru al cărui personaj principal nu îţi mai aparţine.
Sinceritatea dusă la extrem, conştientizarea propriilor imperfecţiuni nu te anulează, nu îţi scad încrederea în tine? Până unde poate să meargă luciditatea faţă de tine însuţi?
Depinde foarte mult de ceea ce crezi despre tine. Dacă te visezi un geniu, iar sinceritatea îţi relevă că eşti submediocru, conştientizarea asta te poate anula ca persoană. Sinceritatea trebuie să pornească, în primul rând, de la o justă definiţie a ceea ce eşti şi reprezinţi ca şi valoare. Apoi, raportându-te la asta, orice analiză intrinsecă, indiferent cât de negativă este, nu-ţi poate creea prăpastii atât de abrupte în care să te pierzi. Se spune că omul vrea să-şi atingă nivelul incompetenţei. Depinde de la om la om. Apropos de sinceritate, pot să te intreb ceva?
Evident, te rog!
În afară de noi doi, cine crezi tu că o să citească interviul asta? Adică, bun, sunt chestii destul de subţiri aici, dar aştept de trei sferturi de oră o întrebare dintr-aia care să sune clopoţelul, să dea un titlu, un cal troian!
L-ai omis pe capul limpede (nr. Persoana care se ocupă cu ultima corectură a materialelor publicistice), şi deci, sunt trei persoane care or să citească interviul ăsta! Sincer, mă doare în cot de necititorii acestui interviu. Sunt, în paginile acestei reviste, destule pagini pe care să saliveze. Referitor la flegme şi alte astfel de scurgeri, vreau să te întreb, există vreo legătură între un actor porno şi un artist?
Probabil, da! Eu, de multe ori, mi-am asumat indrăzneala să afirm că meseria de actor este mai indecentă decât cea a unui actor porno. Artistul îşi vinde sufletul, trăirile emoţionale în faţa a mii de oameni, pe când, un figurant dintr-o scenă erotică îşi vinde o realitate exterioară, o vulvă sau un penis.
Un actor vinde ceva?
Da, un actor este un profesionist. Dincolo de artă, de talent, de scena umplută cu flori sau, dimpotrivă, cu roşii, artistul trebuie să ştie să-şi managerieze prestaţia. Repet, am spus-o şi mai devreme, de la Sibila din antichitate, arta se face pe bani! Tocmai asta am încercat să impun, ca director, tuturor colegilor mei. Pornesc de la premisa că sunt toţi talentaţi. Însă, remuneraţia se face în funcţie de câte reprezentări ai.
Zvonurile spun că au fost actori care ţi-au reproşat că joacă teatru de 30 de ani, şi că reforma asta, a directorului Cosmin Creţu, este deplasată. Este adevarat?
Din păcate, este adevarat!
Care a fost reacţia ta?
Reacţia mea a fost că am ramas fără reacţie. Nu i-am înţeles niciodată pe aceia care îşi fac meseria ca pe o datorie de rutină, mai ales, în artă! Personal, posibilitatea de a juca mai mult, ca şi actor, mi se pare un privilegiu. Mai ales când acest privilegiu este susţinut şi financiar. Un profesionist care nu este îndrăgostit funciarmente de meseria lui, după părerea mea, se zbate în mediocritate.
Ce cuvânt e ăsta: funciarmente? Pot să mi-l asum şi să-l ofer ca şi licentă literară?
Înseamnă structural, profund, ireversibil. Da, poţi să ţi-l asumi!
M-am îndrăgostit funciarmente! Sună frumos! Cât teatru trebuie să joace un director de teatru?
Probabil, la fel de mult sau de puţin ca un director de bancă sau un manager de la uzina de apă. Singurele adevăruri valabile în această postură sunt performanţele. Indiferent de cât teatru joci sau ai jucat. Apropos de asta, sunt convins că, în momentul în care am preluat functia de director, 9,5 din 10 angajaţi erau convinşi că asta se datorează faptului că sunt băiatul lui Mircea Creţu. Practic, am jucat cu toţii o piesă de teatru, Ei se prefăceau că mă apreciează, iar eu că nu observ neîncrederea lor. Acum, după realizări, singurul teatru pe care îl mai admit este cel de pe scenă!
Au fost momente când o scenă te-a ajutat să salvezi o situaţie profesională, amoroasă?
Profesional, nu! În privinţa relaţiilor afective, da! Dar ele, femeile, o cereau! Paler, mi se pare, a spus că Don Juan este victima bărbaţilor care îşi neglijează şi ignoră propriile femei. Le-am oferit domnişoarelor din viaţa mea clipe pe care, ciudat, mi le doream şi eu, pentru mine însumi.
Te poţi îndrăgosti de un gest, de o expresie, de o amintire?
Oh, da! Îmi aduc aminte, eram pe munte, la Jepii Mici, pe un versant, iar curcubeul era deasupra mea. Puteam să îl ating! Însă, acum mi-am adus aminte, una dintre cele mai frumoase amintiri de care sunt îndrăgostit este, de fapt, cel mai mare coşmar al meu. Eram, undeva la canal, împreună cu o fată, pe acolo pe unde, pe vremuri, trăgeau epavele. Îmi amintesc absolut totul, vântul, poziţia fiecărei nave, mirosul ierbii. La un moment dat, mi-a sunat telefonul şi, în timp ce vorbeam la mobil, am surprins privirea femeii care se uita mirată la mine. Dumnezeiască, o privire cum nu merită nimeni pe pamântul ăsta. Coşmarul este că nu îmi mai aduc aminte cum o chemă pe domnişoara aceea!
Ce piesă de teatru ar trebui să se joace în paradis, dar în iad?
Categoric, Micul Prinţ, de Antoine de Saint Exupery. Iar în iad, aceeaşi piesă, varianta curative!
Care îţi este rolul pe care crezi că ţi l-a rezervat viaţa?
Indiferent de rol, sper ca partitura mea să îmi permită să mă implic afectiv, să-mi reserve idealuri şi ţeluri pe care, o dată asumate, să-mi releve satisfacţiile sufleteşti şi spirituale ce mă definesc. Orice altceva, care nu îmi implică pasiunea şi credinţa, îmi este inutil.
Sfântul Augustin spunea să-ţi scrii fericirile în stâncă iar nefericirile pe nisip.
Nu cred că există nici o amintire neplăcută pe care timpul să nu o transforme în ceva plăcut. Contemplarea propriilor nefericiri e un privilegiu pe care numai dobitociişi-l refuză. Marşul forţat pe Făgăras sau un bilet de adio, toate astea fac parte din mine, reprezintă o cărămidă din statuia pe care mi-am construit-o în mine. Important este, cred eu, să te gândeşti întotdeauna la paşii pe care îi ai de făcut, indiferent dacă se presupune să mergi pe o stâncă sau pe o plajă.”