Prezentul articol ar fi trebuit gazduit de blogul Teatrului Valah. Din varii considerente, am decis ca el sa intre in „portofoliul” blogului meu personal. Oricum, in celalalt zabovea in ciorne de prea multe saptamani. Asadar:

Anul curent a adus cu el tema – deloc simpla – a abordarii institutiei in termeni schimbati. Devenind teatru de proiecte, Valahul intra intr-o noua era. In ce masura va reusi el sa raspunda cerintelor – superioare – impuse de acasta abordare, numai viitorul o va putea spune. Cert insa e ca, pana in momentul de fata, putina lume a inteles exact care vor fi modalitatile de tratare a fenomenului, cu mult mai putina decat vocile care au dorit sa aiba o opinie. Ce va aduce nou, concret, actuala functionare?

1) O responsabilizare a activitatii peronalului artistic. In concret, daca un artist se dovedeste UTIL, el va putea castiga evident mai mult decat unul cu care, in acest moment, se gaseste, datorita plasarii lui pe o treapta de salarizare egala (a se citi „categorie similara”), dar care nu este sau nu MAI este util cum este cellalt coleg al lui. „Dar de ce sa nu fie util?” suna o intrebare pe care am tot auzit-o in ultimele saptamani. Motivele pot fi diverse. Fie pentru ca destinul sau artistic, asemeni oricarui organism viu, a cunoscut momentul de gratie (la unii mai scurt, la altii mai lung…), dupa care s-a instalat reculul. Fie pentru ca respectivul artist (in speta actor) a prezentat anumite date fizice ori somatice, pe care nu a stiut sa le gestioneze cum se cuvenea. Fie pentru ca, la ora la care evaluarea muncii l-a plasat intr-o anumita zona, in institutie nu se gasea aceeasi echipa care se gaseste astazi si care, eventual, este cu mult mai valoroasa. In consecinta, artistul institutiei de proiecte va avea o preocupare superioara in a-si prezerva si dezvolta aptitudinile, in a se integra cat mai bine in colectivul de realizatori ai spectacolelor-proiect, in a isi depasi, daca vreti, cea mai importanta bariera – cea a propriilor limite, uneori motivate de comoditate sau suficienta.

2) O amendare a produsului de piata. Mai exact, produsul artistic va trebui sa raspunda comandamentelor estetice ale spectatorului real. In orasele cu potential economic solid, esecurile sau semiesecurileproiectelor pot trece neobservate – investitiile vin si din zona publica, dar si din cea privata. In plus, orasele-centre universitare vor avea cu siguranta alte receptari ale unor texte de dramaturgie ezoterica decat – cazul nostru – un oras mic, cu un nivel de educare al publicului aflat pe o treapta mai jos. In consecinta, spectatorul va deveni reala tinta a creatorului de spectacol, uneori tentat sa se confrunte nu cu succesul la public, ci cu provocarea unui text marcant. In concret, e putin probabil ca, in perioada actuala, piese precum „Antigona” a lui Eschil, ori „Cameristele” a lui Jean Genet (a caror valoare literara nu o contest) sa isi poata gasi reprezentarea artistica pe scena giurgiuveana, locul lor fiind luat de piese cum ar fi „Casatoria” de Gogol, o partitura care, in acest sens, poate „imbina utilul cu placutul”, ori „Crima de la Howard Johnson”, care poate face deliciul publicului actual.

3) O adaptare la actuala situatie economica mondiala. E criza, iar nemunca nu mai poate fi platita. Rentierul bugetar va disparea incet-incet din nomenclatorul meseriilor. Sigur, cazurile concrete din teatrul nostru nu vor salva economia mondiala, dar – sa fim seriosi – nici disponibilizarile masive ale unor mari concerne industriale nu vor putea, singure, realiza o atare performanta. Fiecare, insa, va trebui sa realizam ca redistribuirea fortei de munca in conformitate cu parametrii de productivitate si – daca vreti – reala chemare catre indeletniciri unde fiecare angajat sa poata fi cu adevarat util. Sunt numai trei argumente in favoarea teatrului institutionalizat inspre ideea de proiect.


Care ar fi, insa, si argumentele contra?

1) Imposibilitatea contactarii de credite bancare. Singurul dezavantaj major! Si, din pacate, de nedepasit. La care, unic raspuns poate fi contactarea RAPIDA a creditelor cu pricina, in asa fel incat ele sa nu fie blocate de o procedura aberanta.

2) Lipsa „sigurantei locului de munca” Nu este un argument contra, ci in favoarea ideii de teatru de proiect. Motivle sunt expuse ceva mai sus si sunt legate de responsabilizare. Actorului ii va disparea din boemie, dar, daca acest fapt va insemna si o mai mare atentie la sanatatea lui, la riscul noptilor pierdute bunaoara, nu cred ca va avea de pierdut nici el. De castigat, da – macar cativa ani de viata!

3) Acumularea de castiguri inegale, de la luna la luna. Sistemul american! Nici un yankeu nu iti va putea raspunde la intrebarea „cat castigi pe luna”, ci „cat castigi pe an”?

4) Pierderea fondurilor livrate din salariu datre asigurari medicale ori sociale. Nici gand! Oferta pe care institutia o va face actorilor autohtoni angrenati in proiectele acutuale ori in cele in derulare va tine seama de castigul BRUT actual, raportat la un numar minimal de norme (stabilit de consiliul de administratie), in asa fel incat actorul MEDIU productiv sa poata avea acelasi castig anual brut cu cel din anul curent.

5) Dependenta totala de bunul plac al directorului in materie de distribuire. Nici aici lucrurile nu stau asa. Rolurile sunt deja obtinute de actori fuctie de probele pe care le sustin in intalnirile cu regizorii realizatori de spectacol. Pe de alta parte, daca directorul va fi atat de iresponsabil incat sa promoveze, dupa bunul plac, nonvalori, el va fi la randu-i „amendat”: exista un contract de management cu termeni precis stabiliti, iar apelarea la realizatori nevalorosi va fi taxata de public si, in subsidiar, de ordonatorul de credite.

In final, cateva cuvinte ale unui alt director de teatru de proiecte, care reprezinta si ele argumente in favoarea institutiei de profil. Este vorba despre Marinela Tepus, director al Teatrului George Ciprian din Buzau. Cuvinte care deschid site-ul teatrului. „Prin teatrul din Buzău, artiştii (par că) trec fără să rămână. Vin, joacă şi pleacă! Pot fi văzuţi numai pe scenă. Nimeni nu-i întâlneşte la cârciumă, în magazine ori la piaţă. Aşa se face că, în locul acesta, actorii poartă încă aura mitului. Prin urmare, Teatrul “George Ciprian” consfinţeşte clipa. I se pare mai importantă decât eternitatea. Care oricum nu (dă semne că) ne aparţine. Istoria lui se confundă oarecum cu cea a instituţiilor de gen bucureştene, pentru că, cel mai adesea, aici, sunt invitate spectacole de succes ale capitalei, ori se fac producţii în care apar vedete bucureştene. S-ar putea spune că, teatrul buzoian, creat după model occidental – adică angajându-şi artiştii pe proiect, nu pe viaţă -, se află cu un picior în Europa încă de acum zece ani. Îi dorim să rămână aşa. Un loc al clipei… de graţie!”

Sigur, nu va fi usor. Macar din motivul abordarii uniui drum nou. Sansa de a face insa cativa pasi inainte ne poate incita pe toti. Si trebuie sa ne incite pe toti. Pentru ca ea face parte din nelinistea cautarilor artistilor adevarati!

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s