Da, un interviu cu o vedeta (niciodata publicat) mult mai bun decat altele ale mele care au vazut lumina tiparului. M-am necajit, dar, din fericire, l-am pastrat in calculator. Uite-l!

Ilinca Vandici: „60%-65% dintre „mondeni” nu ar avea ce căuta în centrul atenţiei publice!”

„Vedetele autentice ale României le numeri pe degete”

Mai întâi – cum mă adresez? „Ilinca”, „domnişoara Ilinca”, „domnişoara Vandici”…?

Ilinca, te rog.

În ultima vreme, în presă au tot apărut articole referitoare la proaspăt sărbătorita zi de naştere, de pe 17 iunie. Unde nu s-au pus de acord ziarele, însă, a fost la vârstă. Douăzeci sau douăzeci şi unu de ani?

Douăzeci şi unu.

Ziarele se contrazic şi în privinţa relaţiei cu… „fostul” sau „actualul”, nici nu ştiu cum să-i spun.

E mai bine sa fie aşa. Eu de la început, sau de ceva vreme încoace, am fost de părere că nu e bine să vinzi gogoşi presei, că nu e bine să minţi sau să înfloreşti anumite chestii, pentru că după aceea se află şi nu e OK. Şi din punctual ăsta de vedere am fost corectă tot timpul. Mi s-au adresat anumite întrebări, am făcut în aşa fel să încât răspund. Nu am fost genul de persoană publică care a spus „nu discut despre acest subiect”. Dar cu toate astea, răspunzând la toate întrebările, acordând foarte multe interviuri, pentru că doar aşa reuşeşte lumea să te cunoască, cu toate astea, am avut surpriza neplăcută să aflu despre mine nişte lucruri pe care nici eu nu le ştiam cu referire la relaţie, la locul de muncă, la nu ştiu ce cadouri, la nu ştiu ce inele de logodnă, ş.a.m.d. Şi atunci am spus că devin şi eu una dintre acele personae care spun „nu discut despre acest subiect”. Şi ca atare, acum sunt foarte încântată să aflu că lumea e foarte debusolată şi nu ştie în ce pasă sunt eu în relaţia pe care o am sau am avut-o.

Am început bine interviul?

Da.

Mie mi se pare că l-am început îngrozitor. Cu trei întrebări inadmisibile. Nu e normal ca într-o relaţie cu o femeie tu, bărbat, să nu untilizezi pluralul de politeţe. Doi la mână, nu este normal să întrebi o femeie câţi ani are. Trei la mână nu e normal să te bagi cu bocancii în viaţa intimă a unui om. Aşa că haideţi să re-începem un interviu, de data asta unul normal. Aşadar, cum e să prezinţi o emisiune de gen şi să faci parte lumea asta de „carton”, care e lumea mondenă?

Lumea pe care am creeat-o în jurul meu şi lumea cu care stau zi de zi, lumea care mă priveşte în fiecare seară în faţa televizorului, nu vreau să se creadă că este o lume „de carton”. Vreau să trec dincolo de sticlă, să mi se cunoască viaţa şi să se ştie că nu fac lucruri extravagante ori ieşite din comun. E o lume grea, e rea, dar eu vreau să cred că nu e „de carton”. În jurul altora poate fi de carton, pentru că sunt aşezaţi pe un piedestal unde îi urcă cine îi urcă, şi aici mă refer la lumea din jurul lor, şi de unde nu-i mai coboară.

Într-o societate de tranziţie, ancorată între telenovele şi manele, din cauza săraciei, toată „spuma” asta mondenă care se creează în jurul ei este fadă, insipidă. Mondenitatea îşi are rostul într-o lume bine aşezată din punvt de vedere economic, într-o lume bogată, în vest. La noi cum îşi găseşte justificarea mondenul?

Încercăm să copiem pentru că noi numai asta putem. Nu putem creea, deocamdată copiem. Că este fals ceea ce copiem sau ceea ce creem după ce copiem, asta e partea a doua, dar după părerea mea nu suntem în stare să creem ceva de la bun început şi să ducem până la final. Ne place ce se întâmplă în străinătate, ne place ce se întâmplă în America, unde sunt vedetele. Vedetele autentice ale României le numeri pe degete, sunt câteva, dar ne place să ne considerăm vedete pentru că am apărut o dată-de două ori la televizor.

Dacă vin şi stau o oră la mall, la film, ajung acasă seara ca şi cum aş fi venit după o zi de prăşit porumbul!

Oamenilor le place să-şi expună viaţa mai mult decât le place să „tragă cu ochiul” pe gaura cheii la viaţa altora?

Depinde. Sunt persoane publice care nu doresc această notorietate şi stau în spate şi altele care îşi manageriază imaginea, pentru că dacă stau undeva în spate şi privesc ce se întâmplă în jurul lor, niciodată nu vor ajunge cunoscuţi sau nu vor ajunge la acel nivel de notorietate încât să fie mulţumiţi cu ei înşişi.

Dar oferta pieţei mondene este mai mare decât cererea?

Mult mai mare decât cererea şi asta se întâmplă doar de câţiva ani încoace când persoanele publice au văzut că este foarte uşor să ajungi vedetă din punctual lor de vedere. Au apărut nenumărate formaţii, cântăreţi, care nu au nicio legătură cu muzica…

Sunteţi bihoreancă. După ce treci muntele oamenii nu văd cu ochi buni „miticismul” nostru regăţenesc. Cum tratează o orădeancă babilonul ăsta din Bucureşti?

Ai să râzi. Eu acum patru ani, când am venit aici pentru prima dată cu o agenţie de modele din Oradea, mi-a plăcut enorm Bucureştiul. Astfel că, în două săptămâni, am fost deja multată: am ajuns acasă după trei zile de stat în capitală şi i-am spus tatălui meu „nu ştiu ce facem, dar eu trebuie să mă mut în Bucureşti”. Cu visul de a lucra în televiziune, de a face actorie, de a avea o legătură cu partea asta artistică, având în vedere că pe toată perioada copilăriei mele am făcut ceva în sensul ăsta, am făcut dansuri, am făcut teatru, am făcut canto, am făcut balet. Atunci mi se părea că sunt „un roman la New York”, pentru că în Oradea nu aveai unde să vezi clădirile care sunt în Bucureşti, aglomeraţia care este aici. Au trecut patru ani de atunci şi deja mi se pare foarte mult. Sunt disperată să prind un week-end, să mă urc în maşină şi să plec la Oradea, să stau să mă relaxez. Eu duminica, dacă vin şi stau o oră la mall, la film, ajung acasă seara ca şi cum aş fi venit după o zi de prăşit porumbul!

Aţi fost cumpărată de Bucureşti cu „oglinjoare” şi „mărgeluţe”?

Mai degrabă cred că eu l-am cumpărat pe el, mi-am cumpărat părticica mea în Bucureşti. Niciodată nu o să mă adaptez într-un loc care nu îmi place.

Iniţial am vrut să dau la actorie

Cât de mult vă plac managementul şi marketingul, pe care le studiaţi la facultate?

În momentul ăsta înţeleg foarte puţin din management şi marketing, fiindcă nu ajungi să cunoşti tot ce înseamnă asta decât în momentul în care profesezi. Fiind anul doi de facultate, am doar nişte cunoştinţe vagi în ceea ce priveşte managementul şi marketingul, plus multe alte materii despre care nu auzisem nimic. Dar în momentul de faţă nu ştiu dacă contează foarte mult, pentru că eu am ales această facultate pentru viitor. Mă gândesc că la un moment dat nu o să mai am nimic de spus în televiziune şi atunci o să mă retrag, pentru că voi lucra aici atâta vreme cât voi avea un mesaj de transmis.

Diploma de la facultate nu va rămâne o hârtie aruncată undeva, într-un colţ?

Nu va rămâne, ba, mai mult, voi face şi masterul în management şi marketing. Iar la un moment dat vreau să îmi deschid propria afacere. Nu ştiu despre ce va fi, când va fi, dacă va fi, dar mă gândesc să fac lucrul ăsta pentru că – hai să fim serioşi – nu cred că există o a doua Mihaela Rădulescu a României, cu toate că mi-aş dori din tot sufletul să fiu eu aia. Dar e foarte greu să ajungi acolo şi atunci e mai bine să te retragi la timp decât să cazi în abis şi să nu te mai trezeşti. Ajutată de tatăl meu, care mi-a spus „vezi ce faci în viitor”, atunci când mi-am ales facultatea. Pentru că eu iniţial am vrut să dau la actorie.

Dintre persoanele pe care le promovaţi în emisiune cam câţi dispreţuiţi ?

(râde) Bună întrebare, m-ai cam pus în dilemă. OK e o lume de carton dar fiecare vrea să facă ceva în viaţă, fiecare are locul lui.

Insist: care e procentul oamenilor „mondeni” care nu ar avea ce căuta în centrul atenţiei publice ?

Offf… E mare. 60%-65%!

Având privirea asta critică asupra lumii mondene, dar, pe de altă parte, prezentând o astfel de emisiune, deci într-un fel sau altul aparţinând lumii ăsteia, în ce măsură credeţi că vi se poate aliena percepţia?

Nu prea mult, pentru că nu mă implic. Dacă aş fugi eu pe teren să-mi caut reportajele, să-mi caut interviurile senzaţionale, m-aş implica mult mai mult şi mi-ar păsa foare mult. Dar o emisiune mondenă prinde la lume. Vedetele astea, pe care până la urmă noi le-am creeat – şi nu mă refer doar la emisiunea Bulevard, mă refer la societate în general – interesează. Scandalul prinde, mondenitatea prinde pentru că noi am creeat lumea asta în care trăim şi e normal că vrem mai mult de la ea.

„Am vrut să te convingi că nu poţi şi că nu vei reuşi şi te vei întoarce acasă”

Cum arată emisiunea ideală pe care visaţi să o moderaţi?

Dimineaţa, când mă trezesc, uit ce am visat (râde). În România s-a cam făcut tot ce se poate face în materie de emisiuni, nu mai există creativitate. Degeaba luăm o emisiune de dincolo, o prelucrăm, o dăm pe post şi are superaudienţă – nu e creată de noi, nu e parte din noi. Emisiunea ideală ar fi fi şi cu vedete (dar vedete adevărate!), ar fi şi o emisiune socială, ar fi şi o emisiune politică, ar fi şi una culturală, ar fi şi una sportivă. Cred că ar fi o emisiune care ar cumula şi ar cuprinde tot ce aş considera că mă pricep eu să fac, unde eu şi invitaţii mei avem ceva de spus în respectivul domeniu.

Care este diferenţa între visul american şi visul românesc?

Americanii au dramul ăla de noroc şi ştiu să profite la maximum de el. Şi ajung să-şi realizeze visul. Aici, indiferent ce ai face, întâmpini piedici. Acolo te duci, lucrezi într-o cafenea, a venit Spilberg, te-a văzut că eşti blondă şi ai ochii verzi şi a zis „eşti super bună pentru personajul principal din filmul pe care urmează să-l realizez luna viitoare”, te-a luat, ţi-a făcut două ore de actorie, trei de dicţie şi – aia eşti! La mine lucrurile nu s-au realizat uşor. Dau un exemplu banal, dar foarte concret: mi-am dorit permisul de conducere foarte mult şi m-am străduit doi ani să îl iau.

Vă consideraţi un om norocos sau „săraca fată bogată”?

Doamne-fereşte, mă consider o fată foarte norocoasă! De curând stăteam de vorbă cu tatăl meu şi l-am întrebat după patru ani „ce a fost în mintea ta de m-ai lăsat să mă duc la Bucureşti, ai fost nebun”? Pentru că eu, la 18 ani când am venit aici, nu realizam ce se întâmplă, eram o adolescentă care vroia televiziune, vroia film, vroia tot ce înseamnă domeniu artistic. Şi el mi-a răspuns: „Am vrut să te convingi că nu poţi şi că nu vei reuşi şi te vei întoarce acasă”. Şi am reuşit. Cât de bine, cât de prost, asta rămâne să spună cine e în măsură să spună. Iar părinţii m-au ajutat foarte mult şi m-au sprijinit. Dar dacă nu aveam norocul de care vorbeam mai devreme nu cred că reuşeam.

De ce majoritatea fetelor frumoase vor să intre în show-biz?

Pentru că asta văd la televizor şi citesc în ziare sau aud la radio. Şi aici spun doar atât: vezi Monica Columbeanu. Este o femeie foarte frumoasă, este foarte tânără şi a reuşit într-un timp foarte scurt să fie una dintre cele mai cunoscute persoane din România, să aibă foarte mulţi bani, să aibă un soţ în vârstă dar miliardar, să aibă un copil, să aibă o vilă la Snagov, sau unde or sta ei acolo, să aibă nu ştiu câte maşini, ş.a.m.d. Fetele alea de 17-18 ani care se uită la televizor, sau colegele ei de liceu, cam ce dorinţe au avut ele de la viaţă după ce au văzut ce a făcut fata asta? Să să se ducă să lucreze ca vânzătoare într-un magazin? Sau şi-au spus: „Şi eu sunt frumoasă de ce nu aş putea să reuşesc şi eu aşa”?

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s