Air France ne-a dezlipit de pământul românesc la şapte fără cinci în zori. La Otopeni am ajuns, însă, cu patru ore mai devreme… Începeam să presimt un dezastru fizic, cu ore peste ore adăugate unei perioade insomniace. Şansa a făcut, însă, ca biletul meu să fie lângă Alina, iar al Anei lângă dl. director. Rocada a generat o discuţie despre teatru pe întreagă durata celor trei ore. Clar: vedem lucrurile incredibil de asemănător. E unul dintre ultimii mohicani pentru care actoria este mai mult decât o meserie ori o vocaţie, e un mod de a trăi. Zbor gătat cu o flanare chic asupra Parisului, ţuguiat cu un Eiffel mult mai înalt decât mi-l imaginam, şi o aterizare aproape forţată care mă face să reiau o temă mai veche: TAROM-ul e o companie de meseriaşi!

Un ceas şi jumătate pe Charles de Gaulle (o umbrelă roz, cu o măciulie cu un cap de elefant pentru Irina), apoi alte două ore şi jumătatede zbor peste Atlantic, până pe aeroportul Dulles. În fine, asta în teorie (plecarea la 10.30, sosirea la 13.05), de fapt opt ore şi jumătate în practică, restul – hrană de fus orar. Vedem noi pe dracu’ la întoarcere!

Aeroportul – nice and clean, „Băneasa” al lor, adică nici pe departe National airport. În plus, la vreo 25 de kilometri în afara oraşului. Oarece băşcălie, aşteptând verificarea paşapoartelor (a se vedea şi postarea de acolo a lui mm…), legată de dulceaţa cuvintelor de întâmpinare – aiureli, cum naiba, e propagandă cvasi-proletcultistă, curge miere din difuzoare! – o verificare aproape sumară, apoi – hallo, America, we are here! Simplu cu bagajele, ceva mai complicat cu lăzile de decor, costume şi recuzită (au şi ei negrii lor care ţineau să ne convingă să ne ajute la bagaje, naiba ştie contra cărei sume, fiindcă noi suntem români, deci economi), apoi întâmpinarea de către „gazda” noastră – o negresă de vreo 20-22 de ani, Michelle, cea mai urâţică şi mai piţiponcos îmbrăcată rudă de departe a lui Michael Jackson şi a Tinei Turner (n-am să uit câte zile oi avea fusta cloş peste genunchi, terminată în jos cu pantofii cu toc şi CIORAPI CU DANTELUŢĂ!!!). Ne cam înghesuim în microbuzul trimis de cei de la Gallaudet University. O ţin în braţe pe Ana, prilej de glume maliţioase referitoare la greutatea ei şi la vârsta mea, intrăm în oraş, ciupim cu ochiul câteva puncte importante pe care le vom cedea în zilele următoare (şi despre care voi aminti la momentul potrivit), apoi ajungem în campus. Mâncăm, rupţi de foame (la ora şase a lor, unu noaptea a noastră – Dom’ director, aţi mâncat bine? nu cumva prea bine pentru ora u nu noaptea?), apoi tragem de noi, doar-doar om sta treji pâna la o oră care să ne pună pe şinele unui fus orar atât de departe de cel de acasă, şi, la ora zece, şase dimineaţa acasă, ne culcăm în paturile duble ale Centrului Kellogg, hotelul campusului, decişi să atacăm a doua zi capitala celui mai important stat al secolului XX!

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s