Afară

… Mai precis „în afara clădirii”. Ceea ce a însemnat așa:

Teatrul de stradă. Evident, implantat după „experiența Masca”. A surprins, a șocat uneori, a și nemulțumit (îmi amintesc una dintre primele discuții cu Giulia Ionescu care mă ruga, imediat după instalare, să nu scot teatrul în stradă; astăzi sigur nu mai are aceeași opinie despre fenomen!), dar, cel mai puternic sentiment referitor la el, a fost unul de fericire. Spectacolele de exterior, acolo unde au ajuns ele, au fericit sumedenie de oameni, fie ei din Tineretului sau din Istru, din Parcul Mihai Viteazul sau din Alei, de pe platoul din fața Casei Arșatei sau din fața Teatrului, dintre blocurile de pe Negru Vodă sau de la intersecția București/Tineretului. Am reușit să îi apropiem pe mulți dintre ei de teatru; oameni care nu călcaseră în veci într-o sală de spectacol se bucurau de ceva ce societatea noastră, în boala ei cronică, tratează ca fiind o trebuință de lux: accesul la artă. Am considerat că teatrul, subvenționat în definitiv din taxele și impozitele tuturor locuitorilor orașului, are datoria să întoarcă serviciul cât mai multora dintre ei. Și nu am greșit (fețele fericite ale spectatorilor noștri sunt cea mai bună probă!), chiar dacă multă lume a tratat acele spectacole ca pe un fix personal al subsemnatului. Și poate uneori chiar așa a și fost, cel mai normal partener potențial al acestui proiect care a durat trei veri – Primăria – refuzând cele două propuneri de parteneriat pe care i le-am înaintat, deși suma pe care o solicitam pentru, totuși, accesul la cultură al locuitorilor cetății, pe un sezon întreg, era infim față de cea cheltuită într-UN spectacol-șușă, ofrandă la te miri ce pseudo-sărbătoare. Asta e!, chestie de viziune, am continuat cu eforturi proprii…

– Acțiunile de pe platoul Teatrului. În colaborare predilect cu Kiss FM, dar și cu Centrul de Afaceri. Sunt dator să recunosc, eu unul le-am realizat, de fapt, cu doi prieteni: Mugurel Roșu și Clara Mărculescu, mult mai degrabă decât cu instituțiile despre care aminteam. Scopul a fost oarecum similar cu cel mai sus explicat: sentimentul de Ceremonie socială pe care îl urmăream, menit să fixeze cu mândrie în conștiința publică senzația de apartenență la spațiul giurgiuvean. La cele cinci asemenea acțiuni s-a cântat, s-a dansat, au fost concursuri, parade de modă ori daruri oferite de parteneri. Și, din nou, multă fericire.

– Nu fericirea am urmărit-o în vizitele pe care le-am făcut la orele de dirigenție. Am fost acum doi ani în toate liceele, în aproape toate clasele, le-am vorbit tinerilor despre teatru, am căutat să ni-i apropiem. În parte am și reușit, reacția lor a fost una pozitivă, în această toamnă ar fi trebuit să ne întoarcem, pentru noua generație (proiectul era gândit să se aplice o dată la doi ani).

A fost plăcut și în afara teatrului, m-am bucurat de bucuria celor cu care interacționam și continuu să cred și în utilitatea acestui demers. Motivul stă poate în cuvintele unui bătrân care m-a abordat pe treptele teatrului acum câteva luni și mi-a urat putere să insist pe acest drum (ușor ironic, la acea oră știam deja că politica teatrului nu va mai avea legătură cu mine), pentru că „acest oraș nu are nevoie de cultură, ci de un ȘANTIER CULTURAL de o sută de ani!”. Sper să fie păstorit de oameni capabili să îmbrace salopeta, în detrimentul costumului. Eu am simțit că am făcut-o și m-am simțit al dracului de bine!

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

2 răspunsuri »

  1. alexandra spune:

    Asta iti spuneam si eu in comentariul meu – cel mai bun lucru a fost teatrul de strada.

  2. ana maria spune:

    pentru a se imbraca in salopeta , in detrimentul costumului, acei oameni capabili trebuie sa renunte la orgolii ieftine, la vanitati si ;a atitudinea de atotstiutori, iar ca sa construiesti ceva intr-un santier cultural iti mai trebuie sa ai si cu cine, ori daca alegi sa mături si lasi teatrul fara actorii care l-au creat si l-au ridicat… nu stiu daca e o varianta. si Giurigu are valorile lui, poate unele nesfeluite intr-adevar, dar orgoliul meu de giuriguvean vrea sa vada pe scena valahului in ptimul rand oamenii valahului si apoi, inserati, printre picaturi si alti artisti. daca vreau sa il vad pe Duban sau pe Catone ma duc la Bucuresti, dar eu vreau sa il vad pe Rus, pe Vasile, pe Anca Alecsandra…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s