Înainte de orice spectacol, ai câteva minute în care te îmbraci pe dinăuntru cu personajul, ca într-un ritual de re-posedare. Așa stând lucrurile, m-am gândit să încep procesul un pic mai devreme decât de obicei, amintindu-mi momente frumoase din întâlnirea cu personajele mele.

–––––––––––––––––––-

Una din cele mai puternice amintiri legate de Pancrazio este cea din festivalul de la Giurgiu, de acum trei ani. Invitasem trupa, în calitate de (pe-atunci) director al Valahului. Eram gazdă. Nu singura – tot ”acasă” era și Ana Daponte (noi, giurgiuvenii…). Sala plină, mi se spusese la cabină. Evident, m-a bucurat vestea, deși bucuria nu a durat foarte mult. Ajuns în culise am simțit din rumoarea exagerată a publicului că ceva nu e ok. După cum am înțeles și că sala nu era plină, ci arhiplină (s-a stat pe scări, pe interval). Pentru cine a văzut spectacolul, reamintesc că el începe cu un heblu de lumini scurt, cât să ne ”furișam” nevăzuți în spatele fundalului (pentru cine nu l-a văzut – să-l vadă!). În clipa aia, sala a explodat: țipete, chiuituri, fluierături. Știam că publicul tânăr de Giurgiu e unul primitiv (în sensul de rudimentar, necizelat, nu de bădăran), dar reacția lor mi-a depășit așteptările. Colegii mei s-au uitat spre mine, eu, în căutare disperată de aliat spre Ana, după care m-am repliat și le-am făcut semn că totul o să fie bine. Chiar dacă sala mugea de-a binelea!

Și am intrat, și am început să cântăm, și sala s-a clătinat, ușor, apoi a ciulit bine urechile. Nu, publicul nu s-a șlefuit brusc. Numai că noi am înțeles, pe loc și din mers, cum trebuie ”încălecată” o atare mulțime de oameni (erau, estimativ, vreo 500 de spectatori), iar minunea asta de gen teatral – commedia dell’arte – ne-a obligat să ne întoarcem la măiestria actorului de la începuturi, cel care, performând pe butoaie, în piețe, printre precupețe care strigau în gura mare, bețivi care se certau și câini care lătrau, știau să capteze atenția și să îmblânzească aerul.

A fost o seară magică, trăită în spiritul de forței jocului de stradă al Teatrului Masca, în care, la sfârșit, pe scenă, Ana a primit trofeul de participare în numele trupei, iar Valentin – 28 de flori de ziua lui, de la tot atâtea fete frumoase. Și ce a mai plâns în cabină!

 

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

9 răspunsuri »

  1. Dana spune:

    Îmi aduc aminte spectacolul de la Giurgiu. A fost prima dată când mi-au trebuit câteva minute să te recunosc sub masca personajului!
    Spectacolul a fost extraordinar. Dovadă că de atunci l-am mai văzut o dată, iar deseară va fi a treia oară. Abia aştept! Mai ales că vom fi, din nou, în calitate de spectatori, „câţiva” din Giurgiu.

  2. alexandra spune:

    Asteptam….

  3. Si ce-a mai plans si in strada… memorabil spectacol !

  4. c spune:

    Ce tineri eram, nu, Alexandra?

  5. Ce tineri SUNTEM !! „the world is your oyster, make lemonade !” (sa’mi fie iertat micul citat dintr-un film, dar ador melanjul de proverbe)

  6. c spune:

    O opinie puternică!

  7. Valentin spune:

    30 de ani…31de flori (cred). Super moment… fara comentarii. Poate cel mai emotionant moment din viata mea. Iti multumesc, Cosmine !!!

  8. c spune:

    Am fost cu toți emoționați.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s