Acum câţiva ani, repetam cu Mișu Bendeac într-un spectacol montat de Emi Pârvu. Atmosfera era plăcută, iar lucrul mergea într-un ritm incredibil. La un moment dat, Mișu a venit cu o propunere care mie mi s-a părut absolut năucitoare și, oarecum, prea licențioasă pentru a putea fi prezentată pe scenă.

– Las-o dracu’, măi Mișule, nu avem cum face asta!, i-am spus.

– De ce?, m-a întrebat.

– Chiar, de ce?, i-a ținut isonul Emi.

– Măi, sunteți nebuni, cum de ce? E groasă rău!

– Așa, și?

Mirarea lor era sinceră…

– Cum, frate, „şi”? Vine naibii un cronicar în sală și ne face arșice!

– Vaaaaaaaai, de mine, ce să îți spun!, au explodat amîndoi. Dacă nu îi place „cronicarului”… Știi ce, nene. mă doare în cur! Îi place publicului? E suficient.

Și scena a rămas așa, iar spectatorii au fost încântați. Băieții și-au văzut de treabă și au ajuns unde sunt, iar eu am învățat o lecție interesantă despre atitudinea față de o meserie-căpușă care, trăind parazit pe lângă o artă, se descompune încet dar sigur din cauza lipsei elementare de privire a produsului comentat și a creatorilor lui cu drag, asemenea spectatorilor.

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s