Demult – mai precis, pe când devoram cărțile, măsurându-le parcurgerea cu distanța unei singure zile (naiba știe ce voi fi înțeles eu dintr-o lectură atât de rapidă…) – aveam obiceiul de a citi cu pixul și caietul lângă mine. Și astăzi mai am acel martor al lecturilor mele adolescentine, plin îndeobște de citate din Wilde, Kazantzakis, Paler ori Wolfe, ale cărui coperți și pagini sunt lipite cu scoci cu o grijă aproape parentală.

În timp, dorința aproape fotografică de a pune o „piedică în calea uitării” unor cuvinte bine alese s-a estompat, inhibată și de criticile conform cărora m-aș priva ades de spontaneitate și originalitate prin apelarea la ideile altora (o imensă tâmpenie, de altfel – simpla alegere a unui citat însemnând, după părerea mea, o fidelă opțiune a ideii personale pe care vrei să o transmiți).

Totuși, ieri m-a lovit din nou acea sete de a îmi nota câteva idei pe care le consider remarcabile, întâlnite într-o carte care, ni se spune, „analizează motivele care duc la dezintegrarea cuplurilor” – Jacques Salome: Vorbește-mi, am atâtea să-ți spun. Le redau mai jos, cu ciuda că, fiind multe, sigur se vor pierde pe drum din ele.

E omenesc să te înşeli, dar când guma se toceşte mai repede decât creionul, înseamnă că exagerăm.

Te căsătoreşti cu persoana care apare atunci când vulnerabilitatea ta e maximă.

Să nu-l faci pe celălalt să plătească prea scump iubirea pe care i-o dăruieşti.

Când cineva vorbeşte despre viaţa lui privată, deseori îmi vine să întreb: „viaţă privată de ce”?

Cuplul: un spaţiu al posibilităţilor în care se vor desfăşura multe imposibilităţi.

Spunându-şi toate acele nimicuri ce nu merită osteneala să fie spuse, dar merită oseneala să fie auzite.

Am onoarea să nu-ţi cer mâna, să nu ne înscriem numele în josul unui pergament.

Am atâtea de spus, dar nu şi dorinţa să le spun.

Îl înţelegeam atât de bine pe celălalt, încât mai rămânea să mă înţeleg doar pe mine.

Dacă îmi ceri, îmi iei plăcerea de a-ţi oferi.

Chiar şi-atunci când vorbeşte, continuă să tacă.

Deteriorarea profundă a relaţiei începe atunci când absenţa anumitor afinităţi e mai importantă decât afinităţile existente.

Cea mai grea dintre libertăţi e să ai de ales între mai multe plăceri şi nu între mai multe constrângeri.

Alimentarea decepţiilor e o ocupaţie esenţială pentru întreţinerea resentimentelor.

… persoane care aprind un băţ de chibrit şi, nevoind să-l lase să zacă la întâmplare, îl pun din nou în cutie. Şi-aşa, de fiecare dată când caută în cutie, scot cel mai adesea un chibrit ars.

Strădania îndârjită de a prevedea imprevizibilul este o activitate ce le ia cel puţin jumătate din timp unora dintre partenerii de cuplu.

În orice relaţie triunghiulară, cine e cel înşelat? Tu însuţi şi nimeni altul decât tu însuţi. Indiferent de poziţia ocupată în triunghi.

Nu sufăr că te pierd, ci-mi pare rău că n-am ştiut să te-ntâlnesc la miile de cotituri ale vieţii noastre în comun.

Pentru unii, a fi nefericit nu-i distracție, ci o muncă laborioasă, cu normă întreagă.

Iarba e întotdeauna mai verde la alții… până ce descoperi că-i vorba de gazon artificial.

E dureroasă perspectiva de-a nu mai suferi, e foarte dureros să-ți părăsești suferința.

Și unul și celălalt știu perfect ce nu le trebuie: celălalt. Și tocmai această certitudine îi ține împreună.

Te distrug ca să te posed. Mă distrug ca să mă posezi.

Nu există nici un motiv pentru care să rămânem împreună… dar există o groază care se opun despărțirii noastre…

Ne putem plăti datoriile… fără să le și achităm…

Totdeauna îl vom pune pe cel pe care-l iubim să plătească prea scump durerea pe care nu vrem să i-o aducem.

Îl uram atât de mult pentru ceea ce nu era, că nici nu mai puteam aprecia ceea ce era – nici măcar nu mai vedeam.

Să ne inventăm dorințe comune mai curând decât să credem că avem dorințe comune.

A te schimba nu înseamnă a deveni un altul, ci a rămâne cel care ești… acceptându-te.

Vai celui care a crezut că pote schimba viața (sau pe celălalt). Va păstra pe veci în suflet o furie de nepotolit.

Infidelitate: nu mă înșeli cu altcineva, mă înșeli cu tine, prefăcându-te a crede că rămân important, pe când totul în tine mă preface în neant.

Există iubiri-din-care-ne-hrănim, care ne îndestulează pentru a ne îngădui să trăim alște iubiri, pe care la rândul nostru să le hrănim.

Vreau să fiu gata să mă mir,

Gata de imprevizibila certitudine că

mâine vei continua să mă iubești

pentru încă o zi

nu pentru totdeauna

nu în veșnicie,

ci doar mâine

pentru a avea încă o dată cu ce umple

ziua de azi.

Drumurile ce nu făgăduiesc țara de destinație sunt cele mai iubite.

Într-un cuplu poate că important nu e să vrei să îl faci fericit pe celălalt, ci să te faci pe tine însuți fericit, oferind această fericire celuilalt.

În final, o poezie excepțională a lui Aragon, luată din aceeași carte:

Prea multe-n urmă-mi duc

Eșecuri și decepții, prea multe-n urmă-mi duc

Mă port cu răutatea celui abia-necat

Întreag-a mării-amărăciune e pentru mine-mbărbătare

Întruna simt nevoia să-mi dovedesc ceva

Ce-mi pasă mie pe cine-am zdrobit și zdruncinat

Căci pe rușine vreau acuma răzbunare.

De ce durere n-aș isca, n-aș chinui

Și n-aș avea la rându-mi dreptul ca fiara să mă port

La fel ca fiara crud de ce n-aș fi

Ca menghina când osul din viu îl face mort

Puteri atroce asupra altui de ce n-aș dobândi

Au nu destul am suferit, suspinele nu-mi port?

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s