Nu știu cum se face, dar am înțeles că sunt unul dintre puținii (singurul?) care a dormit înainte de plecarea de azi. E drept, ora a fost absolut ucigatoare (ne-am întâlnit la patru dimineața, pentru a pleca spre Otopeni – bănuiesc că arătam destul de comic pe stradă cu pălaria mea bleu pe cap și cu cutia de lapte în mână la o oră la care oamenii ies mai degrabă din baruri, clătinându-se a bere…). În aeroport, agitație mare încă de la ora aia, cu resturi de suporteri madrileni de la finala Cupei EL de alatăieri (bascii au roit-o deja, fără să le mai ardă de ”fiesta” aia păguboasă și eternă care are partea ei de vină pentru procentul de 25% al ratei de șomaj din Spania). Facem check in-ul relativ repede și ne îmbarcăm la fel. Preț de minimum un sfert de ceas facem toate combinațiile posibile de glume pe seama riscurilor de prăbușire (nu cred ca ne iubesc prea mult vecinii nostri de avion mai fricoși), apoi – VOLARE! Alitalia înseamnă foame garantată, gazdele lu’ pește – un pahar minuscul de Pepsi și patru biscuiți de mărimea unei monede de 50 de bani (însumând mai exact cam cât un biscuite ”șprițat”, pentru cei din generația cu cheia de gât). Într-una din revistele din buzunarul spătarului din față găsesc un citat minunat din Oscar Wilde: ”Woman are made to be loved, not understood”. Și când te gândesti că era homosexual! Escală lungă două ore la Roma, un window-shopping scurt, o cruceală la magazinul Ferrari, unde văd cum italienii urmași ai celor care vindeau acum sute de ani indulgențe și bucăți din crucea pe care fusese răstignit Iisus (care, însumate, ar fi refăcut nu o cruce, ci o pădure!) vând astăzi piese (cu certificat de autenticitate!) ale monoposturilor din anii trecuți – pentru un piston dintr-un Ferrari din 2002 scoți matale din buzunar modica sumă de 350€. Probleme, Gogule? Mic incident la aeroport la îmbarcare (nu-l scriu, că e de rușine), apoi decolăm spre Torino. În cursa asta ducem dorul biscuițeilor, pentru că acum avem parte numai de cafea, ceai sau apa plată. Deci – ceai.
La Torino, ca niciodată, NU AȘTEPTĂM! Reprezentantul ICR, prompt, e la poartă, ne saltă în mașini și – către hotel. Un șofer italian mărunțel și isteț, ne vorbește despre oraș apoi despre fotbal, bucurie mare, Juve a câștigat campionatul, eu îi spun că simpatizez cu echipa a doua a orașului, cu FC Torino, parca îi vorbesc de roșii pe lună. Ajungem, fuga în camere, apoi o ștergem spre un supermarket, ca sa ne luăm de mâncare. E deja ora pranzul, suntem rupți de foame. Așteptăm jos, în fața hotelului, Ana se asează pe trotuar, în fund, gospodărește, și confiscă bordurii o ciungă torineză cât o zi de post, se necăjește urât, apoi i se face și mai rău de foame, îmi plasează ferm o rugăminte și 30 de euro, devin pe data room service. Carrefour-ul e micuț, dar destul de bine aprovizionat, iau Camembert din cel puțitor, cu care era să ucid trupa într-o deplasare de acum câțiva ani, la Burgos, dar mai ales Chinotto, o drăcie de băutură acidulată și amară, de câteva ori mai bună decat Kinley-ul, pe care o caut ca un disperat de fiecare dată când ajung în Italia. Fuga la hotel, mâncăm, apoi un duș și o juma’ de ceas de repaos, gata, se face ora 3, hai că avem un oraș de văzut, că de mâine suntem artiști!

(11 mai 2012)

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

Un răspuns »

  1. Romeo spune:

    Cat DE mult imi plac astfel de povestiri. Imi doresc ca intr-o zi sa scriu si eu la fel de frumos despre vreo calatorie de-a mea…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s