Există o regulă referitoare la aspectele materiale ale vietii care ar trebui să se manifeste cu mult mai puternic în zona raporturilor umane: cea a POTENȚEI.

Astfel, dacă se pune problema îmi permit o maşină (de lux), o casă (de vacanţă), o vacanţă (în Bali), la fel ar fi normal să se pună problema şi în privinţa relaţiilor cu un/o prieten(ă) ori iubit(ă). Ar trebui ca aspirantul să se întrebe dacă își poate „permite” să abordeze o atare persoană/relație, în contextul unor realități. Care țin de diverse date – de la cele intelectuale ori sociale, până la cele materiale ori estetice. Dacă ultimul aspect nu e nevoie să îl lămuresc, penultimul da – nu pledez pentru ca materialismul să stea la baza unor relații, dar, pentru Dumnezeu, e cumplit de penibil ca, la o întâlnire, să fii îmbrăcat totalmente diferit față de celălalt, din lipsă de haine, ori, la o alta, să te uiți cu groază către nota de plată la restaurant, numai pentru că ai invitat la masă o persoană pe care, în mod normal, ar fi trebuit să realizezi că nu ți-o permiteai.

Un actor foarte cunoscut mi-a spus, într-o zi, ceva de genul: Dă-l încolo, dacă a vrut să ne invite în oraș. să plătească! Mi s-a părut amoral și mercantil, dar, adevărul e că, golit de balastul cinic al unei exprimări fruste, ideea este onestă: fii conșient dacă te ridici la nivelul dorințeilor tale relaționale. Altminteri, dacă nu îți pui la timp întrebarea Îmi permit?, riști să fii întrebat Cum îți permiți?

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

5 răspunsuri »

  1. Vica spune:

    Iti citesc de ceva vreme „zicerile” si trebuie sa recunosc ca te-am placut adesea. Te stiu – ca actor – de ceva vreme si mi-ai parut, adesea, sclipitor.
    De data asta, marturisesc ca ma surprinde sa te descopar frustrat si complexat (sunt o persoana directa, ce sa fac ?). Asa cum – dincolo de spoiala „pozitiei” sociale, „starii” materiale – cei mai multi dintre cei ganditori ca mai sus imi par.
    Dupa stiinta mea, un prieten e cel ce-ti intinde mana la orice ora din zi si din noapte (valabil fiind si reversul, neconditionat, fara rezerve), un prieten e unul dintre cei numarati pe cel mult degetele unei singure maini. Dupa cum un iubit/o iubita e cel/cea in palma caruia/careia ai indrazneala sa-ti pui sufletul pentru o vreme. Nu intinderea vremii este importanta, ci intensitatea ei. Si autenticitatea.
    Prin urmare, eu cred ca un prieten/ o iubita nu se „permite”, ci se merita, se castiga.
    N-am nici un dubiu ca proportia alor ganditori ca mai sus este considerabil preponderenta. Mai stiu, insa, sigur, ca se mai poate si sa fim normali. E doar o chestiune de alegere. Intrebarea e, ai cu ce?

  2. c spune:

    Încep cu începutul: mulțumesc pentru cuvintele apreciative la adresa „zicerilor” mele, fie ele pe blog, fie pe scenă. Deși termenul „sclipitor” consider că este evident exagerat.
    Continui cu… cuprinsul: mă recunosc și frustrat și complexat, nu știu însă dacă în sensul celor spuse de tine. M-a complexat întotdeauna valoarea acumulată prin trudă asiduă și m-a frustrat cea acumulată prin șmecherie și învârteli.
    Și, ca să intru în miezul reproșului tău, precizez că nu sunt de acord aproape cu niciuna dintre observațiile tale. Punctual:
    – prietenul este cel căruia TU îi întinzi mâna la orice oră din zi și din noapte: prietenia, ca și iubirea, se definește prin ceea ce emană din tine, nu prin ceea ce vine către tine;
    – din ce îmi scrii, constat că nu ai surprins tocmai miezul ideii, deși remarca ta o conține punctual: da, iubitul/iubita este persoana în palma căruia/căreia îți așezi sufletul pentru o vreme. Tu ți l-ai așeza în ORICE palmă, sau într-una… MERITORIE (asta scriam, nu-i așa?, despre măsura în care trebuie să fim meritorii pentru a pretinde ca în palma noastră să se așeze un suflet…);
    – termenii „sigur” şi „normali” i-am considerat mereu riscanți – personal, mă feresc ca dracu de tămâie de certitudini și cu atât mai mult de considerarea anumitor atitudini/idei/activități ca fiind normale, nefiind deținătorul vreunui adevăr universal. Uneori am reușit să evit această capcană, alteori nu.
    În sfârșit, aș mai solicita o ultimă explicație: la ce se referea întrebarea ta finală? Nu de alta dar, în cazul în care ea nu era una agresivă-retorică, poate i-aș putea răspunde…

  3. Vica spune:

    Grigore Alexandrescu
    Câinele şi căţelul ( sau, mai degraba, dna./dl Cum iti permiti? si Aspirantul(a) )

    „Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,
    Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
    Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
    De se trag din neam mare,
    Asta e o-ntâmplare:
    Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
    Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
    Este egalitate.
    Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
    Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
    Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
    C-o am de bucurie
    Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
    Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
    Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
    Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
    Căţelul Samurache, ce şedea la o parte
    Ca simplu privitor,
    Auzind vorba lor,
    Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte,
    S-apropie îndată
    Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
    „Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată,
    Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
    – „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie,
    Noi, fraţii tăi, potaie!
    O să-ţi dăm o bătaie
    Care s-o pomeneşti.
    Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
    Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
    – „Dar ziceaţi…” – „Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam?
    Adevărat vorbeam,
    Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
    Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”
    Aceasta între noi adesea o vedem,
    Şi numai cu cei mari egalitate vrem.”

    Quod erat demonstrandum.

    O veche vorba romaneasca zice sa „nu te-ntinzi mai mult decat ti-e plapuma” , dupa cum o alta – „spune-mi cu cine te-nsotesti, ca sa-ti spun cine esti”.
    Ma-ntorc si zic, e doar o chestiune de alegere. Alegi sa te respecti pe tine si implicit pe cel din jurul tau, sa fii stapan pe viata ta si pe demnitatea ta sau alegi sa fii aspirant la o potenta iluzorie pana la urma. Acesta era sensul intrebarii mele finale.
    Te asigur ca primul meu comentariu n-a avut nimic din ce pretinzi tu – repros, agresivitate, retorica. Au fost doar constatari, aprecieri personale strict legate de textul tau. Ma uimeste, inca (ce naivitate, nu ?), cat de multi oameni considera „indrazneala” altora de-a avea opinii diferite drept atac la persoana.
    Acuma, judecand la rece contra-argumentele tale, nu pot sa nu remarc ca sunt – de fapt – in acord cu opiniile mele. Paradoxal, e-aceeasi Marie, da’ cu alta palarie.
    Una peste alta, sper ca s-a dezamorsat tensiunea. Ador polemicile, cu rost, nu ma-mpac deloc cu „trasul la gioale”.

  4. c spune:

    Dacă ceea ce vizai era o polemică a la a Paler (cel cu polemicile cordiale – am scris pe undeva pe blogul ăsta despre așa ceva…), nici că puteai găsi un partener mai nimerit. Așadar, gândim la fel? Poate apropierea de teatru să fie motivul, de orice parte a rampei ne-am situa. Asta nu ănseamnă, însă, că avem neapărat dreptate și că în opiniile noastre stă adevărul. El încă trebuie căutat, până la „ultima scoică, tot goală”, cum îmi scria cineva acum foarte mulți ani, pe o carte.
    Oricum, e limpede că dialogul nostru a avut darul de a demostra ceva: am avut „cu ce” să îl susținem.

  5. Vica spune:

    Vorba unui „clasic” in viata , „voie buna. Ma inclin.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s