Acum câțiva ani – deloc puțini… – merg la Dobreni pentru a filma Centrului de conservare și valorificare a tradiției și creațieie populare din Giurgiu obiceiurile pascale ale comunității de rromi din satul comunei giurgiuvene Vărăști.

Trezit cu noaptea-n cap, la ora 6 mă găsesc, împreună cu primarul de atunci al comunei, în capul satului, împreună cu un taraf compus din vreo patru lăutari, la rându-le, cu ochi cârpiți de somn. Și, alai zgomotos, pornim pe ulițeșle satului, bătând din poartă în poartă. Peste tot suntem primiți gospodărește. Nu cu veselie, ci cu preocuparea oficierii unui ritual împământenit.

Ce urmează este identic, în toate cele câteva zeci de curți unde intrăm. Mai întâi, taraful este „omenit” cum se cuvine – cafea și tărie (în majoritatea cazurilor whiskey), de femeile casei, în timp ce, dinăuntru, apare bărbatul (precizez: bărbatul este, de fiecare dată, nu suținătorul economic al casei – de regulă locuită de mai multe familii, ci pater familias, cel mai vechi membru al familiei!). Se schimbă cuvinte, nu foarte multe, primarul insistând mereu pe importanța demersului său, care a adus televiziunea (???) în curțile oamenilor, fapt pe care aceștia trebuie să nu îl uite la apropiatele alegeri locale. Este adus apoi un miel – obligatoriu cel mai gras și frumos din bătătură. Îl aduc femeile, în sunet de taraf, cu o coroniță de crengi de salcie pe cap și două lumânări aprinse, prelungiri ale cornițelor. În curte, evident – toată familia, cu cățel, cu puradel. Urmează sacrificiul (fără detalii…), apoi, colectarea celui dintâi jet sanguin pe o tavă care, ulterior, va fi, aflăm, vărsată în apa pârâului din apropiere, în care se va arunca și coronița. Din nou lăutarii sunt cinstiți, apoi mergem la următoarea casă, lăsând gazdele să jupoaie animalul, legat de copacul principal din dotare.

 

Anii – așa cum spuneam, nu puțini – ar fi fost un argument suficient pentru a uita acea escapadă matinală, așezând-o în raftul unor întâmplări trăite, dar care nu beneficiază de aura statutului de amintire. Ceva însă se mai întâmpla acolo, în satul prăfuit din Vărăști. Ceva cu adevărat excepțional, care transformă și astăzi în ochii mei  țiganii din Dobreni într-un etalon al inteligenței relaționale.

Ei bine, după ce animalul era jupuit – reamintesc, era cel mai frumos dintre mieii familiei! – ei bine, el NU era consumat cu fastul de rigoare de clan: NU! Omul îl punea pe umăr și pleca să îl dăruiască. Cui? Rudelor? Autorităților? Preotului? Nici gând! Reprezentantul familiei îi bătea în poartă celui mai mare dușman, oferindu-i proaspăta ofrandă! Excepțională lecție de onestitate a trăirilor, dar și de coeziune socială. Să recunoști raporturile încordate cu un seamăn de-al tău, pe care să îl chemi la masă! De fapt – să îți recunoști problema!

P.S. E adevărat, cel dintâi obligo al acestui gest este să îți individualizezi dușmanul. Asemenea multor oameni pe care îi cunosc, aș fi tăiat mielul și l-aș fi mâncat singur, fără să îl dau nimăni. Și asta nu din egoism sau din infatuare, ci cu conștiința că doar așa l-am putut da cu adevărat celui mai mare dușman personal.

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s