Zilele astea triste mi-au amintit de două momente speciale din decembrie ’89…
Primul m-a găsit pe lângă sediul televiziunii, mai precis pe străzile de vis-a-vis de clădirea actualei Societăți Române de Televiziune. Se mergea inconștient printre gloanțe, eu unul cu un steag găurit în mână (îl mai am și azi!), pentru a ține piept, într-un fel cantitativ, nemernicilor care trăgeau. Și atunci, în plin elan exaltat, mi-a fost dat să văd ceva care m-a contrariat – vilele de pe Calea Dorobanți erau vandalizate: grupuri de oameni intrați cu forța, spărgând ușile și apucând tot ce puteau căra mai de preț, de la televizoare color (celebrele Telecolor-uri…), până la bijuterii. Luăm de ăia bogați, care stau în vilele astea. Securiștii dracului! Era straniu, mie îmi apărea a furt toată ziua, dar… aveau un argument definitiv – cel legat de termenul securiști! Habar n-aveam dacă locuințele cu pricina erau ori ba ale unor lucrători ai securității, dar termenul-fetiș folosit era unul suficient. Suficient pentru a aprinde în mine, ca o scânteie, flacăra urii și a solidarității cu orice fel de gest tranșant.
Al doilea moment despre care vorbeam, s-a petrecut în Piața Palatului, chiar în momentele când se trăgea intens. Am văzut cum s-a aprins Biblioteca Centrală Universitară. Nebunia era totală. Auzeam împușcături de peste tot, dar era o evidență că ele veneau din apropiere. Văzusem deja cum tanchiștii trăgeau în zidurile Palatului Regal, îndemnați de la spate de civili; dar acum stăteam lângă un băiat, mai tânăr decât mine, care răpăia cu trasoare înspre o fereastră a bibliotecii, acolo unde alți oameni de lângă el (și de lângă mine…) în spuseseră că văzuseră mișcare. Trasoarele au încins un punct care a devenit incandescent și… restul se cunoaște, imaginile cu BCU-ul arzând au făcut înconjurul lumii, ca o dovadă a “inconștienței autorităților comuniste care se agățau cu dinții de putere, distrugând totul în cale”. Fusese așa? Nicidecum! Dar, de lângă mine, în momentul în care lemnul vechi din clădire s-a aprins, am auzit urale: Așa, să ardă securiștii ca șobolanii! Și – așa s-a scris istoria, învârtită din nou în jurul cuvântului incandescent, care a aprins, atunci și acolo, nu doar ura noastră, dar și una dintre cele mai mari și frumoase clădiri din București, distrugând mii de volume a căror valoare pesemne nimeni nu a stat să o socotească vreodată. Iar peste câteva luni, aveau să vină zilele mineriadelor, o altă probă a incandescenței maselor puse în fața altor imagini-fetiș (uitați-vă la filmările din zilele cu pricina, veți vedea destule mămăici lovind cu umbrela sau cu te miri ce oameni imobilizați de mineri), momente din care am scăpat doar cu câteva palme luate peste față și două șuturi în spate.
Ce legătură au astea cu zilele generate de grozăvia de la clubul Colectiv? O morală pe care nu mi-o pot reprima: schimbările care s-au petrecut e limpede că își aveau rostul – în logică, în bun-simț, în normalitate. Mai mult ca sigur, ele vor fi urmate, la fel de natural, de altele. Dar mi-aș dori enorm să pot spune peste câțiva ani că, învățând din erorile pe care anii ‘89 le-au făcut, incandescența generației care a venit după noi a ars tot ce era de ars, lăsând în picioare însă ce trebuia prezervat…
unsprezece 