• Hei, cine ești tu?
  • Eu sunt o pasăre. Dar tu cine ești?
  • Eu sunt.
  • Așa, ce?
  • Nu știu.
  • Cum se poate așa ceva?
  • Prea bine, cum vezi.
  • Nu înțeleg. Cum ai putea să nu știi cine ești?
  • Știu că am plecat de jos, din praștia copilului care m-a trimis către tine piatră.
  • Deci ești o piatră.
  • Nu știu. Piatră am fost. Aruncată în sus. Dar acum mă sprijin de cer.
  • Și apoi, vei coborî tot piatră.
  • Nu știu. Nu ai cum să știi niciodată încotro. Dar da, dacă voi cădea, voi cădea ca o piatră. Dar acum, uite, mă sprijin de cer.
  • Nu știi ce spui. Nimeni nu se poate sprijini de cer. Nici eu, care îmi petrec cea mai mare parte din viață în aer, nu mă sprijin de el. Zbor!
  • Tu da, pentru că ești numai o vrăbiuță. Dar uită-te la uliul ăla de sus. El nu zboară…
  • Ba da, plutirea e tot un zbor!
  • Nu, nu e. Zborul tău e o luptă cu gravitația. Plutirea lui nu.
  • Ți se pare! Oricum, ce ai putea ști tu din zbor? Ești doar o biată piatră, aruncată în sus de un copil. Obișnuită dintotdeauna cu pământul. Nu cunoști nimic despre aer!
  • Și totuși, uite-mă sprijinit de el.
  • Nu începe din nou. E numai un moment!
  • Dar durează de atâta vreme…
  • Nici gând, ți se pare. În curând te vei prăbuși spre pământ. Și e probabil să te spargi în zeci de bucăți, unele mai mari, altele de mărimea firului de nisip!
  • Dar uite-mă aici!
  • Nu ești “aici”! Ești numai în momentul dintre!
  • Momentul dintre?
  • Da, să vezi – momentul dintre elanul în sus și prăbușire. În fine, nu pricepi…
  • Ba da. Îl știu.
  • Așa, deci… Ai mai fost aruncată în sus…
  • Nu îmi amintesc.
  • Atunci cum ai putea ști momentul ăsta?
  • Din trecut.
  • Care trecut, ai spus că…
  • Știu, am spus că nu îmi amintesc să fi fost aruncată altă dată spre cer. Dar eu nu despre acel moment dintre. Ci despre momentul de când eram foc și am devenit fum. Sau de cel când, din pas m-am preschimbat în drum. Când din joc am devenit viață. Din munte – curgere. Sau despre cel în care din gând am trecut în destin. E vorba despre clipa aia în care totul e mult prea frumos, dumnezeiesc de frumos ca să o ucizi cu alegerea. Dar uite, clipa aia e încă aici. Încă n-a pierit. Pentru că ea este. Cu adevărat! Și – știi? – va dura o eternitate!
  • Nefericită piatră! Clipa ta e mai efemeră decât toate firele de fum, drumurile pământului sau viețile muritoare. E doar biata clipă dintre.

Astfel grăi pasărea, uitându-se cu milă spre piatra care îi fusese destinată, ucigaș, de praștia copilului. Au fost de altfel și ultimele ei cuvinte. Uliul care plutise deasupra ei o apucă între gheare, apoi îi sfâșie carnea fragedă cu ciocul. Iar piatra a privit întristată la momentul dintre al păsării. Rămânând sprijinită în aer.

Anunțuri

Despre c

http://www.facebook.com/11februarie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s