Hic et nunc

Înțeleg tot mai mult care este cauza cea mai profundă a adevăratei mele întâlniri cu scena. Ani în șir am considerat că ea se datorează capacității teatrului de a fenta rutina, de a schimba destinul, de a îți oferi, astfel, posibilitatea de a fi, pe rând, când prinț, când cerșetor, pentru a nu te plictisi în carapacea unei existențe lineare.

Astăzi cred că, de fapt, altul este motivul pentru care scena mi s-a lipit de talpă pe drumul în viață. El ține de nevoia de a trăi pe de-a-ntregul fiece secundă, făcând din ea unicul și irepetabilul tău reper. Oricine a urcat pe scenă știe că, odată ratat momentul în timpul unui spectacol, el nu se mai întoarce, chiar dacă poate exista iluzia următoarei reprezentații. Personajul căruia îi dai viață în ACEA zi s-a irosit, și-a ratat destinul. Pentru că poate aceasta este marea lecție pe care o predă teatrul – poți lupta împotriva minciunii comprimând adevărul într-o singură clipă, uitându-le pe celelalte. Pentru că acea clipă nu se întoarce, iar tu ești singurul responsabil de ratarea ei. Ca-n viață.

Anunțuri

Când simți că nu s-a descoperit unitatea de măsură pentru I-ul cuvântului IUBIRE

O chema S. Poate, la un moment dat, într-o zi, am să iîi scriu numele întreg și adevărat. Azi însă nu sunt convins că ar fi bine să o fac.

Așadar – S. Prietenă (mai mare) a maică-mii, cu care a împărțit multe conserve și priveliști în vacanțele de pe munte, petrecute în tinerețe. Viața le-a despărțit, pentru  a se reîntâlni, fericit, la bătrânețe. Fericit inclusiv pentru mine, care am putut-o cunoaște, astfel. Pe S., o personalitate și o poveste absolut de necrezut.

A iubit toată viața un bărbat. Un singur bărbat. Fascinant, poate, tulburător, seducător sau mai știu eu cum. El era alesul. Și așa ar fi stat lucrurile într-o poveste normală. În povestea ei, însă, lucrurile au stat mai altel: el era alesul ei, dar și a altei femei, căreia îi era soț. Și poate nici aici nu ar fi fost nimic nou sub soarele iubirii. Ceea ce s-a petrecut, însă, cu viața lor a fost de neimaginat. Pentru că, din cauze pe care nu a de unde să le cunosc (povestea am auzit-o de la S:), el a ales să își menajeze pe cât de mult putea soția și copiii. Motiv pentru care întreaga lor poveste s-a consumat în garsoniera ei. Toată! Ani de zile! Nicio plimbare prin parc, ținându-se de mână, nicio petrecere cu prietenii, nicio escapadă la munte (de vacanțe nu se putea pune problema!). Iar ea… l-a iubit și l-a așteptat. Nu, nu l-a așteptat să divorțeze ori să rămână văduv! NU! L-a așteptat acolo, în garsoniera pe care a avut-o pentru tot restul vieții, unde știa că el se întorcea, mereu.

De fapt, nu… Nu tocmai mereu. Pentru că, la un moment dat, după revoluție, el a hotărât să plece, împreună cu familia, în Israel. Definitiv. Erau oameni în jurul vârstei de 60 de ani. Capăt de linie? Nicidecum! Au continuat să își scrie, cel mai rar odată pe săptămână, dar nu, nu pentru tot restul vieții. La un moment dat, simțind cum anii au trecut, periculos, el a rugat-o să nu îi mai scrie, pentru ca nu cumva, pățind cine știe ce, să aibă un accident sau chiar să moară și nevasta lui să îi găsească scrisorile pe care avea grija, mereu, să le ridice. Așa că scrisorile lor s-au transformat în convorbiri telefonice. Permanente! Oameni de 80 de ani, așteptând, adolescentin, să își audă glasurile la telefon. Despre ce își mai scriau la 70 de ani? Despre ce vorbeau la 80? Păi am aflat-o chiar de la ea, când mi-a spus (jur) cu lumină în ochi – „despre dragoste”!

A murit acum câteva zile, singură, cu mintea rătăcită, într-un azil. Nu am însă nicio îndoială că a făcut-o simțindu-l aproape. Pe el, care și-a împărțit inima între două femei, ea care a împărțit-o pe a ei între el și singurătate. Sigur, cunoscând povestea, primul gând a fot să blestem nedreptatea soartei, care nu i-a îngăduit să îl aibe alături în viață. După care am înțeles că lucurile au stat exact invers: l-a avut întotdeauna alături de ea! Dragostea din ea a luptat în permanență cu singurătatea. Și a câștigat. Cu frustrările. Și a câștigat. Cu bârfele oamenilor, revelioanele în fața televizorului și admirarea copiilor altora. Și a câștigat. Nicicând nu am văzut un sentiment mai puternic și mai demn de recunoaștere în parametri de mit ca al ei. Și nu, nu cred că viața i-a fost irosită. Ci innobilată de un sentiment care a fost atât de extraordinar, încât ea a considerat că nimic nu l-a putut anula. Și, sigur, a avut dreptate. Și a trăit o dragoste ca o poveste. Despre care nu a afirmat nici până în ultimul moment al vieții că ar fi fost una tristă. Și ea a fost singura care a știut cum a fost, de fapt!

Invers

Revelionul 2013 m-a găsit la Cluj. Oraş curat, aerisit, respirând european. Lipsa luminilor în exces şi a ostentaţiei cu care eram obişnuit la petrecerile dintre ani de acasă, dublate de liniștea trecătorilor, mi-a nascut o senzatie de societate în usoara hibernare.
La spectacolul propriu-zis, altă bizarerie:  lipsa inflației de vedete pe centimetru pătrat, tipică sindrofiilor sociale corespondente petrecute în regat. În locul ei – un amfitrion de-al casei, îndrăgit nu doar de clujeni, ci de mai toţi ardelenii – Aurel Tămaş, a cărei prestaţie, însă, m-a contrariat nespus.
Astfel, în jumătatea de ceas cât am stat în piaţă, mi-a fost dat să îl aud de cel puțin cinci ori spunând:
– Haideți să cântăm şi să chiuim ca să se audă până în Bucureşti, să moară de necaz cei de-acolo că noi ne distrăm mai bine!
Când te raportezi întruna la cei din capitală, oricât de occidental eşti ori te pretinzi, în mod categoric ai o problemă!

PS. Povestirea mea nu e, de fapt, numai despre Tămaş şi despre clujeni; ea îi vizează, de fapt, pe toţi cei care îsi trăiesc viaţa sau cariera gândind mai mult la alţii decât la ei înşişi.

image

Între stele

Există o poveste velșă care spune că, intr-o zi, un copac s-a decis să zboare. Toți arborii din jurul lui se uitau nedumeriți la strădaniile pomișorului – a!, nu v-am spus, era copăcel… – care își flutura, timid și straniu, crengile. Alături de ei, toate vietățile poienii își spuneau că pomișorul e, de fapt, o eroare a naturii, care nu a mai pomenit ca vreo ființă înrădăcinată să își poată părăsi pământul de sub trunchi.

– Marea noastră bucurie e să fim stabili, i-a oftat carpenul de alături, care, în tabloul de familie al viețuitoarelor care uneori se odihneau la umbra sa, s-ar fi numit „mamă”. Păsările zboară, e menirea lor, dar înțelege că noi avem șansa de a nu fi ținta prădătorilor aerului și nici a gloanțelor oamenilor, tocmai pentru că suntem stabili. Adică trainici.

Inutil, copăcelul continua să-și fâlfâie ramurile.

– De ce faci asta?, s-a îmbufnat și perechea lui de peste cărare. Vrei să pleci? Nu ești fericit lângă mine? Eu speram să ai răbdare, să creștem împreună și să ne unim crengile, deasupra cărării. Nu mai avem până atunci decât cincizeci de ani! De ce ești atât de nestatornic?

Copacul nostru, însă, nu-i răspunse. Așa cum nu răspundea nimănui, niciodată.

Timpul trecea, anotimpurile – și ele, iar copacul nostru avea mereu același fâlfâit neîntrerupt de ramuri. Pădurarul l-a privit cu luare-aminte și chiar cu o ușoară teamă. A spus mai departe despre copacul cel neobișnuit, legende au început să circule pe seama lui. Oameni din toate colțurile țării au venit să-și facă fotografii lângă el, tinerii își scrijeleau inițialele pe scoarța lui, iar tăietorii de lemne… ei bine, tăietorii de lemne se temeau să îl doboare, considerându-l un copac blestemat, a cărui tăiere le-ar fi putut aduce nenorocire.

Într-o zi însorită, pe crengile lui s-a așezat un corb. Era o pasăre mare și frumoasă, cu ochi pătrunzători și privire puternică. După ce și-a scuturat aripile, a grăit:

– Deci tu ești. Așa arăți. Sincer, mă așteptam să fii mai mic. Dar asta te face, de fapt, și mai nebun. Dacă ai fi fost cât o pasăre, mai trecă-meargă. Dar așa? Cum să plutești când ești cât o namilă? A, da, m-am întâlnit și eu în zbor cu vreo câteva mașinării zgomotoase, dar alea măcar aveau ceva ce semăna a aripi, nu arătările astea de bețe. Nu poți zbura! Pricepe! Pricepe că cerul nu îi iubește pe cei ca tine! El nu vrea să îi sprijine acolo, sus, în aer. Este o nebunie, nebunule, să crezi că cerului îi place altceva la voi, pomii, în afara siluetelor voastre pe care le vede ridicându-se tainic în întunericul înserării. Ești nebun! – nu înțelegi nici copacii, nici cerul! Pentru că nu înțelegi nici rostul trainic al rădăcinilor, nici privirea nobilă a cerului!

Nimic din spusele de până atunci nu l-a întristat mai mult pe copac. Cu un strigăt puternic, a țâșnit dintre ierburile unde stătea înfipt de atâția ani, pornind în sus, purtat pe degetele lor de norii lungi, de amurg. Corbul, speriat și nedumerit, a pornit în sus după el. Și au zburat spre stele multă vreme, până când, sfârșit de oboseală, corbul s-a prăbușit din tării, sfărâmându-se de crestele munților. Copacul, însă, continua să plutească, mai ușor decât gândurile lui care, ani în șir, îl împingeau spre soare. Și bine i-a mai fost acolo sus, sprijinit de cer!

Deodată, însă, privirea i-a alunecat spre locul de unde pornise. A văzut toată poiana, i-a văzut pe ceilalți copaci, a încremenit câteva clipe în loc, apoi, oftând adânc, s-a prăvălit de sus, zdrobindu-și crengile de pământul tare.

– De ce? De ce ai făcut asta? L-au întrebat, susurat, ceilalți? Nu vezi că nu se putea? Nu vezi că nu a meritat?

– O, ba da!, le-a răspuns, pentru prima dată copacul, pe care ei se obișnuiseră să îl creadă mut. A meritat! Ca să aflu ceva ce nu am avut nici măcar curajul să visez!

– Ce anume?, au continuat ceilalți.

– Văzându-vă de acolo, de sus, am aflat că nu suntem înfipți cu rădăcinile în pământ, ci cu aripile!

Absenții

Era prin 2000, parcă. Vizitam pentru prima dată Germania, cu bunele și relele ei – primele în mod evident mai multe. În ziua despre care amintesc, mersesem, împreună cu vara mea, la o ștrand. Lume mulță. multe femei bătrâne, dar și fete singure. Lipsă totală de mârlani care să comenteze aspectele de mai sus. La un moment dat, o gașcă de ruși sparge un pepene și îl mănăncă, bucăți. Coji, sâmburi. Porcăreală. În paradisul de acolo, o pată neplăcută de culoare, gândesc. Și plec în bazin. Când mă întorc, după vreo douăzeci de minute,rușii plecaseră, dar curățaseră TOT în urma lor!

În fine, una peste alta sentimentul de civilizație era unul total. Și totuși, ceva s-a întâmplat, ceva care, la vremea respectivă, nu mi-a trezit reflecțiile de acum (vârsta?) Bazinul era olimpic, cu platforme de sărituri, ca la carte, de la înălțimea de un metru, trei și zece. Puștimea se îngesuia. Sau, mă rog, se înghesuia e un fel de-a spune – săreau toți, până se plictiseau, de la un metru, apoi puneau un opritor în fața trambulinei respective și treceau TOȚI la următoarea și așa mai departe. Deci – disciplinat. Neamțu-i neamț și în distracția goală.

Ajunși la zece metri însă, au început o serie absolut îngrozitoare de salturi, în care schepsisul era să aterizezi cât mai aproape de marginea bazinului, Unii reușeau să o facă aproape milimetric, spre entuziasmul și admirația celorlalți. Riscul însă era enorm. Un calcul mai stângaci al elanului ar fi însemnat o tragedie! Gând pe care nu m-am oprit să i-l împărtășesc și Ruxandrei.

_ Ah, da, acum vreo săptămână chiar a dat unul cu bărbia de margine și acolo a rămas.

– A murit???

– Da.

– Păi și cum de le mai permite administrația ștrandului nebunia asta?

– Și ce ai vrea să facă?

– Să li se interzică!

– Poftim??? Sunt oameni liberi!

La momentul respectiv, argumentul ei m-a lăsat mut. De admirație! Mi s-a părut uluitor aspectul sacrosanct al libertății de manifestare și de opțiune. Democrația în forma maximă! Azi, însă, mă îndoiesc tot mai mult într-o atare politică. Cea a degrevării de vină, a permisivității totale, inclusiv în zona unde viața unor copii teribiliști poate fi prețul plătit pe altarul unui principiu care, până la urmă, își dovedește rigiditatea. Pentru că, acolo unde un om moare accidental, poate fi invocată neșansa; dar, în cazul în care exista posibilitatea eliminării unei astfel de tragedii, cei care nu se îngrijesc de eliminarea unui atare pericol, prin orice mijloace, se face răspunzător de nenorocire.

PS. Orice asemănare cu politica unui stat care permite liberul acces la pregătire a tinerilor în specialități de care știe că nu va avea nevoie în viitor ori într-un procent cu mult peste cererea reală a pieței – măsurabilă atât de simplu! – este pur întâmplătoare. Nu-mi voi permite niciodată să spun că un atare stat ar fi, de fapt, o junglă, guvernată de principiul se salvează cine poate!. Ar fi – nu-i așa? – o părere profund antidemocratică!

Nu vă rog!

Hai să ne înțelegem: încetați să mai spuneți „joci teatru”!!!

Măi oameni buni, teatrul este un lucru serios!!! În teatru operăm cu idei-gen:

– încearcă să îți asumi situația;

– fii credibil;

– apără-ți personajul;

– simte ritmul;

– fii profund, nu superficial;

– fii spontan;

– nu fi vulgar;

– construiește-ți caracterul cu răbdare;

– lucrează împreună cu partenerul;

– adaptează-te situației;

– rămâi concentrat:

– comunică în permanență cu ceilalți, nu lucra numai pentru tine;

– nu fi încrâncenat, relaxează-te…

Când în viața de zi cu zi, veți avea aceleași coordonate asumate, mai vorbim. Până atunci, însă, încetați să mai folosiți termenul TEATRU în mod peiorativ!

A, și încă ceva: încetați să mai mimați scena!

Restul lui Nessus

Dacă pe Hercule zeii l-ar fi supus și la cea de-a treisprezecea încercare, probabil că ea ar fi fost cea legată de obligația de a iubi un om care nu se iubește pe el însuși. Pentru că este cu adevărat înspăimântător să împarți cu cel de lângă tine nu o iubire în doi, ci un sentiment de dispreț, nesiguranță, mânie ori dezamăgire legat de propria persoană…

Simplu

Cred că una din lecțiile esențiale pe care le poate învăța cineva de la teatru este că, mult mai important decât scena pe care joci, rolul pe care îl ai, sau costumul pe care îl îmbraci, rămâne cine îți dă replica, partenerul de scenă.

helping_hand

Gânduri pentru copilul meu, în ziua trecerii dintre ani

Omuleț, în zile ca asta, oprește-te din drum. Nu te opri niciodată în rest. Doar acum. Respiră, privește împrejurul tău,  și ia aminte. Și vezi dacă nu îți pare că:

Ești pe drumul cel bun. De fapt, nu te-ai rătăcit niciodată. De fapt, vezi tu… drumul nu poate fi rătăcit niciodată. E al tău și numai al tău. Tot ce se poate e ca el să se rătăcească de tine… Așa că, din grijă pentru el, pășește înțelept.

Nu trebuie să îți cauți drumul cu busola și nici să ți-l măsori cu clepsidra. Busola îți arată apusul și răsăritul, niciodată albastrul și nici frumosul; miazăziua și miazănoaptea, dar nu bunătatea și nici prostia. Cât despre clepsidră, te poate face să crezi că timpul se scurge odată cu firele de nisip ale deșertului (și fereste-te de deșert!) și nu odată cu lacrimile de fericire ale începuturilor și cu surâsurile sfărșiturilor de întâmplări.

Dacă nu iei seama la drum, ai să vezi că, uneori, întâlnești pe el oameni. (Dacă ai să iei seama la drum, nu îi vei vedea. Asta poate fi uneori bine, pentru drumul tău, alteori rău, pentru sufletul tău) Dacă nu iei seama la oameni, ai să vezi că ei se bucură sau se întristează, fac planuri și fac copii, ridică palate sau cocioabe și mai au și principii, legate, de cele mai multe ori, de adevăr. Dacă ai să ii seama la ei, ai să vezi că sunt numai oameni buni, sau oameni răi. Și atât. Și că adevărurile lor nu fac altceva decât să le ascundă neputințele sau fricile.

Drumul trece peste graniță, uneori. Nu te teme să pășești dincolo. Întreabă-te numai dacă ai nevoie de ploile de acolo, de soarele celalalt, iar dacă simți că da, îndrăznește. E imposibil să te rătăcești, iar acasa o porți suficient în priviri cât să nu te poți înstrăina niciodată de tine, oricât de departe va șerpui drumul.

Vremea e neimportantă. Vremurile – la fel. Oricum sunt vremelnice: fie că plouă cu spume sau cu bani, cu insulte sau cu proști, timpul, ca și timpurile, nu sunt decât intemperii din afara ta.

Și gata, acum e vremea!  A trecut clipa aia dintre ani, a trecut ziua, De fapt – atât mai am să te rog – nu uita niciodată că orice secundă și oricare zi poate fi momentul dintre ani. Dintre anii în care ai fost cumva și cei în care ai devenit altceva. Așa că mergi mai departe. Lumea întreagă e a ta!

Retezat 21

Nedumerire

Dacă toți bunicii amintiți de nepoți în discuții ca fiind ba fumători înrăiți, ba alcoolici notorii, ba exclusiv consumatori de carne și produse derivate au trăit, sănătoși și cu o minte-brici, peste o sută de ani, cum naiba se face că, în ultimii ani, speranța de viață este incomparabil mai mare decât a celor din generația lor?