De fiecare dată când încerc să înțeleg care sunt diferențele de valoare și lecțiile pe care trebuie să le învățăm, ca societate, de la cei care ne-au precedat, îmi vine cu putere exemplul lui Nenea Anton.
Povestea cu pricina se petrecea chiar la reunirea familiei bunicului meu, cu ocazia tristă a despărțirii definitive de bunica mea. Povestea se petrecea în 1990, deci anul primei respirații „democratice”, în care pasiunile erau la cote maxime, deși societatea nu era atât de divizată ca astăzi. Pe lângă alte rubedenii era și domnul cu pricina, fost fruntaș țărănist, unul dintre cei care au trudit cu obidă la canal. Mi-l amintesc pe Nenea Anton ca fiind drept ca un copac și una dintre primele persoane pe care am întâlnit-o purtându-și bastonul cu demnitate, ca și când ar fi fost nu un sprijin, ci o parte nobilă a personalității. Stau și mă tot întreb cum de nu ne-a rămas, nouă bărbaților din țara asta, nimic din panașul „boierilor” de altădată…
Discuția de la priveghi a alunecat, inerent, către politică, dar și către amintirile legate de perioada de recluziune. Ocazie cu care Nenea Anton a fost întrebat ce ar face dacă ar avea ocazia să se întâlnească, față în față, cu gardianul celulei, cel care îi chinuise în mod sadic în acei ani. Răspunsul lui nu am să îl uit niciodată și încerc să îl accesez de fiecare dată când am de gândit „la cald”.
- Ce să fac? Ce să-i spun? Absolut nimic. Până la urmă, el de aia era acolo – ca să ne facă nouă viața un iad. Deci nu, nu cred că i-aș spune nimic, nu m-ar interesa nici măcar să-l văd. Știți însă pe cine mi-aș dori să întâlnesc? Pe preotul care era cu noi în celulă, condamnat ca și noi. Eram cinci în celulă și, la un moment dat, unul dintre noi s-a îmbolnăvit rău, din cauza condițiilor de acolo. Și ne-a fost limpede că singura soluție să se întremeze ar fi fost să îi dăm din rația noastră de mâncare, și așa puțină. Am fost cu toți de acord, mai puțin preotul. El a spus că nu are cum să-și împartă din rație, că și așa e puțină și e singura soluție să supraviețuiască. Vedeți voi, gardianul, așa cum spuneam, era acolo ca să ne chinuiască pe noi. În schimb, preotul ăla ar fi trebuit să fie una cu noi, iar pe el nu îl înțeleg și aș vrea să îl întâlnesc, ca să-l întreb cum de a făcut una ca aia.
De foarte multă vreme, Nenea Anton e într-o altă lume, în care sunt mulți dintre cei care au înțeles că lucrurile trebuie privite în acest fel (amintesc și ultimele cuvinte spuse de Mircea Vulcănescu în închisoare – „Să nu ne răzbunați” – cea mai generoasă moștenire pe care o pot gândi). Și ne-au lăsat pe aici pe noi, cei care sărim la bătaie pe străzi pentru că un alt șofer ne-a tăiat calea…
PS. În poveste NU este vorba despre meschinăria preoților, sunt convins că slujba nu avea nicio legătură cu gestul în sine!!!
unsprezece 