De demult

De fiecare dată când încerc să înțeleg care sunt diferențele de valoare și lecțiile pe care trebuie să le învățăm, ca societate, de la cei care ne-au precedat, îmi vine cu putere exemplul lui Nenea Anton.

Povestea cu pricina se petrecea chiar la reunirea familiei bunicului meu, cu ocazia tristă a despărțirii definitive de bunica mea. Povestea se petrecea în 1990, deci anul primei respirații „democratice”, în care pasiunile erau la cote maxime, deși societatea nu era atât de divizată ca astăzi. Pe lângă alte rubedenii era și domnul cu pricina, fost fruntaș țărănist, unul dintre cei care au trudit cu obidă la canal. Mi-l amintesc pe Nenea Anton ca fiind drept ca un copac și una dintre primele persoane pe care am întâlnit-o purtându-și bastonul cu demnitate, ca și când ar fi fost nu un sprijin, ci o parte nobilă a personalității. Stau și mă tot întreb cum de nu ne-a rămas, nouă bărbaților din țara asta,  nimic din panașul „boierilor” de altădată…

Discuția de la priveghi a alunecat, inerent, către politică, dar și către amintirile legate de perioada de recluziune. Ocazie cu care Nenea Anton a fost întrebat ce ar face dacă ar avea ocazia să se întâlnească, față în față, cu gardianul celulei, cel care îi chinuise în mod sadic în acei ani. Răspunsul lui nu am să îl uit niciodată și încerc să îl accesez de fiecare dată când am de gândit „la cald”.

• Ce să fac? Ce să-i spun? Absolut nimic. Până la urmă, el de aia era acolo – ca să ne facă nouă viața un iad. Deci nu, nu cred că i-aș spune nimic, nu m-ar interesa nici măcar să-l văd. Știți însă pe cine mi-aș dori să întâlnesc? Pe preotul care era cu noi în celulă, condamnat ca și noi. Eram cinci în celulă și, la un moment dat, unul dintre noi s-a îmbolnăvit rău, din cauza condițiilor de acolo. Și ne-a fost limpede că singura soluție să se întremeze ar fi fost să îi dăm din rația noastră de mâncare, și așa puțină. Am fost cu toți de acord, mai puțin preotul. El a spus că nu are cum să-și împartă din rație, că și așa e puțină și e singura soluție să supraviețuiască. Vedeți voi, gardianul, așa cum spuneam, era acolo ca să ne chinuiască pe noi. În schimb, preotul ăla ar fi trebuit să fie una cu noi, iar pe el nu îl înțeleg și aș vrea să îl întâlnesc, ca să-l întreb cum de a făcut una ca aia.

De foarte multă vreme, Nenea Anton e într-o altă lume, în care sunt mulți dintre cei care au înțeles că lucrurile trebuie privite în acest fel (amintesc și ultimele cuvinte spuse de Mircea Vulcănescu în închisoare – „Să nu ne răzbunați” – cea mai generoasă moștenire pe care o pot gândi). Și ne-au lăsat pe aici pe noi, cei care sărim la bătaie pe străzi pentru că un alt șofer ne-a tăiat calea…

PS. În poveste NU este vorba despre meschinăria preoților, sunt convins că slujba nu avea nicio legătură cu gestul în sine!!!

Conservator, din nou…

Nu știu… nu mai pricep nimic…

La o Antenă (1, 3, habar n-am, am fost „stimat telespectator” colateral), are loc următorul dialog, într-o grădiniță (sau școală – oricum, copiii erau mici), între o reporteriță și o fetiță:

• Tu ai citit Eminescu?
• Da.
• Și? Cum ți s-a părut?
• Nu mi-a plăcut.
• De ce?
• E plictisitor.
• Da, sigur, e și asta un punct de vedere.

E și ăsta CE??? Un „punct de vedere”?

Eu cred – e „punctul meu de vedere”… – că bunul-simț nu poate fi negociabil. Pentru că aici nu mai e vorba despre bun-gust, ci despre bun-simț. Iar EDUCAȚIA are DATORIA să înțeleagă asta. Și a ne crește copiii lăsându-i să CREADĂ că negarea unor valori evidente este un „punct de vedere” și că el trebuie respectat, este o dovadă clară a faptului că educația poate aluneca pe panta îngrozitor de periculoasă a „corectitudinii politice”, panta „woke”, în care să se transforme din „educație” în „ne-educație”. Fiindcă procesul educațional tocmai asta înseamnă: să îl dirijezi pe copil pe drumul pe care să ÎNȚELEAGĂ și să RECUNOASCĂ valoarea. Și, desigur, să o RESPECTE. Și nu să îi respecți tu „punctul de vedere”…

Printre litere

Mă gândesc uneori (deja sună prețios!) la cât de ciudată este etimologia unor cuvinte. „A dezmierda” vine de la latinescul „a șterge la fund” (!). Nu știu ce legătură ciudată o fi între „sensibil” și franțuzescul „sans cible” (fără țintă). Și, mai nou, îmi stă lipită de minte etimologia cuvântului „demoralizat”. De-moralizat? Carevasăzică lipsa aceea acută a energiei, lipsa dorinței de a întreprinde ceva, lipsa orizontului ar cam proveni din… lipsa dimensiunii morale pe care o au gesturile și acțiunile noastre!

Ce să spun? Într-o societate în care se apasă într-un mod tiranic pedala utilității practice, a avantajului material, în care singura dimensiune urmărită rămâne cea a profitabilității financiare, „experimentăm”, în egală măsură, fenomenul de escaladare a depresiei, a ratei suicidului, a scăderii natalității. De ce? N-o fi oare consecința de-moralizării acțiunilor noastre? N-o fi oare urmarea faptului că acțiunile care ne caracterizează sunt unele la limita necesarului, fără nicio dimensiune etică? (Director fiind, m-am lovit de nenumărate ori de argumentul „nu e în fișa postului!”, deși în fișa aia amărâtă nu era trecută – nu avea cum fi! – nicio prevedere legată de coordonatele utilitar-morale ale activității…)

Și n-ar putea fi, oare, soluția ieșirii din marasmul interminabil pe care îl experimentăm în epoca noastră, tocmai aplecarea asupra valorilor eticii și moralei?

Sunt cuvinte pretențioase? OK, o s-o spun mai simplu: n-ar fi, oare, o soluție să încercăm pur și simplu să devenim oameni mai buni? Nu „mai performanți”, ci pur-și-simplu mai buni. Sau acum a sunat prea simplu? Hai să caut un compromis: n-ar fi bine să renunțăm la demoralizare și să încercăm să ne re-moralizăm?

Năravul

Să fi fost prin ’97. Filmam la „Lunga călătorie cu trenul”, cea mai fascinantă experiență pe care am avut-o „la cadru”. Terminasem de curând facultatea și eram nărăvit rău în ale scenei, motiv pentru care filmul mi se părea mai mereu un soi de lucru cu două mâini și două picioare stângi. Dădusem eu deja cu nasul de lumea filmului, dar nu se putea compara nimic cu un rol principal de întinderea celui cu care m-am luptat în cele vreo patru luni de lucru la filmul regizat de Sinisa Dragin. De fapt, el, Sașa – așa cum îi spun prietenii – a fost protagonistul unui moment despre care îmi amintesc tot mai mult, cu emoții amestecate. Și veți vedea de ce.

Sașa e încăpățânat… ca un sârb ce e (al dracu’ neam! – căpos și îndărătnic în ideile lui, cu care nu te înțelegi când vine vorba să lase de la el). Ne împotmolisem într-o chichiță tehnică sau administrativă (sincer, nu mai țin minte). Țipa, gesticula, nu îi intra nimeni în voie și asta pentru că lipea te miri ce cui sau funie din decor. Și da, chiar făcea urât. În așteptarea rezolvării situației, se plimba botos pe platou și toată echipa o roise binișor, pentru a nu intra în calea uraganului sârbesc. Știindu-mă cu statutul privilegiat al protagonistului, mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat, încercând un dialog care să mai „înmoaie” puțin aerul care devenise irespirabil. Și nu știu dacă am avut cea mai bună abordare (mă rog, eram și eu ceva mai necopt), dar l-am întrebat:

– Sașa, dar e chiar atât de important…? – ceva-ul ăla care lipsea și care v-am mărturisit că nu mai știu ce naiba era.

Sașa s-a întors, s-a uitat nițeluș pieziș la mine, a realizat că nu avea sens să își verse dracii (și) pe mine, apoi mi-a răspuns apăsat:

– Ține minte, Cuzmin (așa suna numele meu pe buzele lui). Greu e până spui prima dată „merge și-așa”! După aia o spui mereu. Ține minte!

Recunosc că, deși nu am reușit să aplic întotdeauna lecția de atunci, drumul în viață și dezastrele la care am asistat deseori (în societate, în politică, pe scara blocului sau pe scenă (la „locul de muncă”, adică) m-au făcut să văd câtă dreptate avea Sașa: greu e până când spui prima dată. Și în România o tot facem…

Început de erată

Dat fiind că prezentul nu mi-i mare (sau, mă rog, nu pe potriva trecutului și, desigur, a viitorului), m-am decis să mă joc cu niscaiva amintiri dragi mie. Pe multe din ele, bucurându-mă să le văd cu ochii de pe urmă ai românului ce sunt. Prima care îmi vine în minte nu e neapărat nici cea mai dragă, nici cea mai puțin dragă, e doar una pe care am folosit-o într-o discuție avută de curând.

Era undeva prin 2010 (luați anul însă cu titlu de aproximație). Eram actor la Masca și repetam la Dumnezeu știe ce producție. Greu, poticnit, lucrurile nu mergeau, nervii erau întinși, mai ales cei din sală, de unde Mihai Mălaimare ne privea cu ochi de soacră (a se citi „ochi de regizor”, „ochi de director”, „ochi de om mult mai demult pe scenă” etc.). La un moment dat, s-a auzit fatidicul STOP, OPRIȚI, dublat de comanda „luați loc”. Trebuie să precizez că, de regulă, lucrul scenic la Masca era unul a cărui duritate era, în egală măsură, una emoțională și fizică. Așa încât am băgat cu toți capul între umeri și gândurile între urechi și am considerat că tirada care se punea la cale era una al cărei perdaf nu poate depăși satisfacția unui respiro izbăvitor.

– Eu nu înțeleg ce credeți voi că e teatrul! În permanență vă menajați! În permanență lucrați cu jumătăți de măsură! Ați venit aici crezând că sunteți mari maeștrii ai teatrului românesc, sau ce? Ritmul Teatrului Masca nu e ăsta, energia pe care o puneți la bătaie nu e asta! E absolut jenant ce se întâmplă… (și așa mai departe, lucruri pe care le mai auzisem, știam că ele nu aveau decât menirea de a cravașa o trupă care uneori, omenește sau nu, își mai îngăduia momente moarte, în care să își tragă sufletul; sigur că, din sală, lucrurile se vedeau altfel… După ce am umplut – în gând! – rarele momente de tăcere cu replici întoarse de data asta dinspre scenă spre sală, am auzit o frază care, în momentul respectiv, m-a făcut, asemenea tuturor colegilor mei, să zâmbesc pe furiș, ca în fața unei butade răsuflate, dar a cărei profunzime am început să o simt încă de a doua zi și o înțeleg, multiplicată exponențial cu fiecare an care trece. Și pe care, în consecință, nu am uitat-o până astăzi) Ce ați crezut voi că înseamnă actoria? Să termini spectacolul și să te aștepte afară spectatorii cu flori, să treci pe lângă ei surâzător și mirosind a parfum? NU! Teatrul nu înseamnă asta! Teatrul înseamnă să puți și să te doară!

Așa cum mărturiseam, m-am amuzat la momentul respectiv. Astăzi știu că în spatele ideii de „să puți și să te doară” se ascunde orice mare reușită. În carieră, dar și în viață. Nu, nimeni nu pornește la drum ca să pută sau ca să sufere, dar, dacă nu înțelege necesitatea acestor două dezavantaje conexe, cu siguranță fie se va opri foarte repede, fie nu va ajunge foarte sus.

Fizica (socială?) pe înțelesul tuturor

Se ia o problemă (socială?) rotundă ca o bilă. Să spunem… problema homosexualității/ drepturilor femeilor în societate/ urii de rasă/ urii de clasă/ urii dintre generații/ urii elevilor pe profesori, etc, etc. Se izbește cu respectiva problemă în moalele capului (social?) celorlalte bile: „femeile – la cratiță!”, „homosexualii – la pușcărie!”, „elevii – gura mică!”, etc, etc (completați dumneavoastră, că nu e greu…)
Bila cu pricina, așadar, lovește vârtos în celelalte bile, generând, prin șocul (social?) inițial, o îndepărtare a bilei diametral opuse. Care bilă, aruncată cât colo, se întoarce și izbește în coastele (sociale?) ale bilelor din grup, arucând cât colo bila inițial agresoare: „black lives matter”, „me too”, „gender politics”, „politically correct”, etc, etc.
Și jocul (social?) continuă, cele două bile agresându-se una pe cealaltă până la echilibrul (social?) final. Ceea ce aș vrea să observați e că, relativ la celelalte bile cuminți (social?), bilele jucăușe sunt bezmetice, abuzatoare și agresive. O agresivitate (socială) născută din cealaltă, într-un balet în care, pe rând, se înlocuiește o greșeală cu cealaltă, deși cele două bile țipă de mama focului că ele sunt cele mai… rotunde (social).
C-așa e-n… Newton.

Anii impostorilor

Mă gândeam, deunăzi, la motivele de mulțumire pe care această perioadă mi le-a pus la dispoziție. Mie, șomerul „cu diplomă”. Recunosc, le-am epuizat repede. Apoi, am încercat să mă gândesc la motivele de nemulțumire. Și, pentru a nu pica în păcatul mizantropiei sau a „atoatecriticului”, mi-am propus să caut acel „ceva” care mă deranjează cel mai tare la această perioadă. Și, cred, l-am descoperit.

Cred că, mai mult ca niciodată, trăim perioada impostorilor. De ce spun asta? Pentru că s-a schimbat, oarecum, paradigma. Până acum 2-3 ani, impostorii se cocoțau în funcții, se înconjurau de specialiști și, de acolo, de pe tronul format din capetele celor din urmă, conduceau, răspândind decizii care, până la urmă, erau înnobilate de oarece gânduri corecte, chiar dacă nu emanau de la căpățâna „celui mare”. Astăzi, lucrurile s-au modificat radical. Astăzi, impostorii pun sub ei ALȚI impostori, pentru mai multă siguranță, pentru mai multe limbi introduse măcar în ureche, pentru mai marea bucurie personală, pentru mai multe aplauze trimise către epoleții plagiați. Sunt miniștri secretari de stat, consilieri, directori cu diplome de studii de management făcute într-o lună (nu credeți? – căutați pe net!). Sunt directori de spitale, de muzee, de școli care scriu agramat. Și, sub ei, se găsesc alți impostori, apoi alții și alții… Acum 20 de ani, lipitorii de afișe electorale se bucurau de un post de șef de bloc. Astăzi, dacă nu sunt cel puțin directori, nu e bine! Dar nu ei sunt problema. Ci cei care îi plantează acolo, pentru a îi putea zbura ca pe o măsea stricată, în prima clipă în care domniile-lor își doresc. Și, până la urmă, noi toți care permitem asta…
Și-uite-așa, fără să băgăm de seamă, am ajuns o țară ageamie în mai toate domeniile de activitate, țară în care valorile au devenit, dacă nu emigranți, atunci ciudățenii de nebăgat în seamă…

Gânduri aiurea prin Słufurt…

Nu mă abandonează de fel impresia de vizitator pe Marte când ies din țară și nici de picat din copac când mă întorc.

Am vizitat de nenumărate ori Germania (e drept, în vestul ei), dar iacătă-mă și în Est, la granița dintre Słubice și Frankfurt. Nicio diferență, habar n-ai când sari pârleazul, adică râul, dintre primul și celălalt. Adică nu, ar fi o diferență. Pentru primii, ai trecut Odra, pentru ceilalți ai trecut Oder-ul. În rest – multă armonie, multă relaxare, dialog polonez la greu în magazinele din Frankfurt între vânzătoare și clienți, așișderea în Słubice. Am înțeles că au și ei căpiații lor care mârâie apropierea asta, dar nu se simt deloc în viața de zi cu zi a locului.

Și, ca să nu uit, am tras câteva poze așa, anapoda, când și cum mi-a venit, mie care am dat mai mereu banii aiurea pe un telefon care să facă fotografii acceptabile, neavând deloc nici darul și nici chemarea fotografiei.

Cam așa pașnic arată viața la ei. Pare că și zidurile scorojite sunt frumos curățate.

… sau terenurile năpădite de verdeață (nu tu bălării, nu tu sticel aruncate anapoda, nu tu kk de homeless…)

În schimb – plin de statui ciudățele, care m-au făcut să gândesc, o dată în plus, că țările alea sunt pline aparent de anormalitate (oameni cu ținte pe haine și pe tot corpul, cu tatuaje și creste de cocoș pe cap), dar trăind într-o societate normală, căreia îi respectă perfect rostul, iar la noi lucrurile stau taman invers…

(Nenea ăsta are păsărica atașată din concept!)

Am mai prins în poză surpriza pe care am avut-o văzând cât de lată e banda pentru bicicliști la podul care face legătura dintre cele două orașe (în rest, se circulă cu bicicleta mai mult pe trotuare – ce e drept, late -, fără interdicție)…

… cât de relaxați și dezinhibați sunt în relație cu istoria…

… și cât de corecți în cea cu timpul – aici își asumă o întârziere de UN minut, pe care nici de-ai dracu’ nu au vrut să o recupereze până la destinație.

În fine, Słubice și Frankfurt sunt cam una, deja (de unde și proiectul de a numi orașul… Słufurt). Și, nota bene!, vorbim despre orașe cu populații vorbitoare de limbi total diferite! Așa că m-am gândit și eu cam cum ar fi, de exemplu, ca Ruse și Giurgiu să devină, într-o zi… Rurgiu. Sau, poate, Yorgovo, așa cum m-a lămurit Vladimir Mitev că s-ar fi numit zona, pe vremuri.

Și, așa cum spuneam, când mă gândeam mai adânc, am aterizat în țară și… am căzut din copac.

Dilemă pentru viitor

Astăzi am fost străfulgerat de o ușoară spaimă. Convins că nivelul de inteligență nu poate fi în scădere în această țară, ci că avem de-a face cu o îndobitocire programată a generației tinere, care, de facto, e la fel de dăruită ca și cele dinaintea ei, am realizat că și membri ei, la rându-le, vor spune peste ani:

• E-heeei, tinerii de astăzi nu mai sunt cum eram noi (oricât de improbabil vi s-ar părea, măi copii, așa veți spune…). S-a cam stricat tineretul. Pe vremea mea, noi…

Și aici m-am blocat. Pentru că pur și simplu nu mi-am putut imagina încotro ar putea fi accelerat derapajul celor care vor veni după ei. Hm… oare în ce excelează (deja) „generația sub 30” față de cea care va veni după ea?

Ziua în care am salvat România

Se întâmpla acum vreo șapte-opt ani. Eram în (poate) cel mai spectaculos golf din Europa, La Kotor („Catar”-ul de azi al venețienilor care s-au așezat acolo acum câteva sute de ani). Bâjbâiam ca un orbete după o cazare… deh, obiceiul meu de a merge cu mașina până se oprește roata, fără rezervare preexistentă, pentru a mă bucura de libertate, a dat rateu în ziua aia. În disperare de cauză, am intrat într-o curte, am întrebat, vai-nu-regret-nu-mai-avem-camere-dar-stați-să-dau-un-telefon, până la urmă am fost direcționat spre o intersecție, unde aveam să mă întâlnesc cu o potențială gazdă. Acolo, pur și simplu nu l-am remarcat pe om, atât de mic și de pricăjit arăta. O cămașă cu cel puțin două numere mai mare, pantalonii – cam la fel, „ajutați” de o sfoară pe post de curea. Papuci. Miros ucigător de usturoi, privire arzătoare. Limba engleză!

Am ajuns și la locul cu pricina: o cocioabă cu etaj (!?!), două paturi și velințe peste tot – pe pat, pe pereți, pe jos. Miros de stătut, de mucegai, de ce-o mai fi. „Da, împărate, dar cocioaba de privești…” ar fi spus poetul. Fiindcă aveam de-a face cu o locuință venețiană de secol XV, ce e drept nu grozav întreținută. Așa că am dormit, practic, într-un muzeu. Am plătit, omul a plecat și – cam asta a fost ziua.

Seara – de fapt, aș putea spune noaptea, pentru că era trecut de miezul nopții – am ieșit spre anexa din curte, pentru că (și) la venețieni genul de acțiune privată se realiza după o privire nocturnă către stele. În curte – surpriză! – gazda noastră, piticul de grădină, numai în chiloți, se întorsese în curte să facă un „duș” la furtunul de la pompă. Am trecut pe lângă el cu băgare de seamă… încetișor… ca să nu zgândăr băștinașul. Dar, imediat cum l-am depășit, l-am auzit întrebându-mă:

• So, you are from Romania?
• Yes, am răspuns eu, subțire.
• Aha… Romania… Cioran, Eliade?

Ați văzut desenul animat „Bambi”? Vă mai amintiți cum rămăsese Bocănilă cu un picior în aer și urechea pleoștită? Fix așa am rămas și eu în clipa în care gnomul meu muntenegrean, năpraznic mirositor a usturoi, mi-a răsucit întrebarea. Am rămas cu el acolo, sub stelele golfului, vorbind ore în șir. Despre geopolitică, Dumnezeu și suflet. Atât de tare m-a prins discuția încât, la un moment dat, am realizat că uitasem până și motivul pentru care părăsisem așternutul.

Am înțeles, mai târziu, cum am salvat eu România în acea noapte, gândindu-mă că, într-un caz nefericit (dar des întâlnit…) omulețul meu curios de a afla date despre cultura României „de la sursă”, ar fi putut întâlni un turist care să se întrebe dacă Eliade o fi vârf de atac pe la vreo echipă de liga a doua, iar Cioran – vreun virtuoz al manelelor ajuns cu CD-urile până în Muntenegru. Pentru că – regret – gazda mea, în acea seară, nu m-a întrebat nici de Nadia, nici de Năstase, nici de Hagi…