Azi o să scriu ceva mai mult. Presimt. Mă simt sub o presiune de frustrare mai mare decât femeia în luna a 10-a, cum ar spune prietenul Felix.
Încep printr-un preambul: acum mulţi ani (aşa de multi că eu, cel fără memorie, le-am uitat numărul…), eram în Germania. La Mannheim, mai precis. Acolo unde vieţuieste jumătate din familia mea “de baştină” – mai exact bunica mea, mătuşa şi cu vara. Care vară m-a invitat într-o zi la ştrand, precizându-mi însă, înainte, că, din lipsă de bani, mă va duce la unul periferic, destul de insalubru, motiv pentru care era mai mereu închis. Am acceptat, destul de lipsit de entuziasm – nu am uitat niciodată ciuperca pe care am luat-o la piscina din buricul Bucurestiului, mai precis la cea a Hotelului Lido. În plus, cu numai câteva zile înainte de plecatea în Germania, fusesem la ştrandul din port, unde am asistat la scene scandalizante, cu fete abordate mârlăneşte şi cu băieţi de băieţi care se amuzau copios şutând mingea în sus, apoi aşteptând să vadă în capul cui ateriza. Una peste alta – made in Romania. Aşadar, este lesne de înţeles de ce invitaţia a fost primită cu numai jumătate de interes. Ce am văzut acolo m-a şocat însă pâna peste poate!
Mai întâi că apa din bazinele de înot (patru la număr) era numai bună de băut. (Ochiul meu “românesc” nu dibuia nici o scamă, nici un muc, nici un fir de pipi, de ce naiba o tot închideau nemţii n-am idee!). Apoi au venit celelalte mirări:
1) Nici tinerele singure, lenevind pe pleduri în faţa unei cărţi, nici bătrânele de 70 de ani, chicotind amuzate de vreo aducere-aminte nu erau deranjate de nici un neam-prost care să le agaţe ori, repectiv, să le miştocărească.
2) Ştrandul avea inclusiv o piscină olimpică. Una dotată inclusiv cu trambuline. De la un metru până la… habar n-am. Înaltă rău ultima! În total vreo patru. Pe care ajungeai după ce te cocoţai, logic, pe trepte. dar, la intrarea pe fiecare platformă, în parte – un lanţ, care te oprea. Motivul l-am dibuit uşor: dacă sărea unul de sus, de la cucurigu, iar altul de la ultima platformă, fără să ţină cont unul de celălalt, Îşi cădeau, Doamne-iartă-mă în cap! Aşa că flăcăii ăia ce făceau? (şi pe cuvânt dacă erau puţini!) Săreau câte 5 minute de pe fiecare platformă. Pe care, singuri, o “sigilau” şi urcau la una mai sus. 1, 2, 3, 4, apoi din nou platforma cea mai joasă. Dacă vreunul dintre ei nu se încumeta să sară de sus de tot, aştepta până “roata” cobora la o înălţime decentă. DAR AŞTEPTA ÎN ORDINE!
3) Civilizaţia şi ordinea nu îi făcea şi cumpătaţi. Aşa că – puştii tot puşti, deci teribilişti! – una din marile lor bucurii era să sară de sus câţt mai aproape de marginea bazinului. I-am mărturisit vară-mii că e aiurea, că îşi pot rupe naibii oasele, dacă sar prea departe. “A, nu-i nimic anormal, săptămânile trecute unul a murit! – s-a dat cu capul de margine şi acolo a rămas!” “Aoleu! Păi şi cum îi mai lasă pe nebunii ăştia să sară aşa, sinucigaş?” “Cum adică? Sunt oameni liberi, fac ce vor!”
4) Unul dintre bazine avea tobogan. Din cel mare, în spirală, cu apă. Era, ca să zic aşa, bazinul “pentru întreaga familie”. Ei bine, acolo altă trăznaie: coadă, rând în toată regula. În care namilele de 100 de kilograme, cu spatele cât şifonierul, stăteau cuminţi şi liniştiţi după copii de 4-5 ani, ceva mai înceţi şi mai temători. NIMENI însă nu încerca să o ia înaintea altcuiva!
5) Pe un pled vecin cu al nostru, patru tineri s-au hotarât să spargă un pepene şi să îl mănânce. Mizerie mare, dar, am gândit pe dată, explicabil: oamenii erau ruşi. Am plecat în apă, gândind, moralist, la dezastrul educaţiei comuniste. Cum am zăbovit mai mult în bazin, la întoarcere nu i-am mai găsit acolo pe ruşi. Dar nici vreo coajă de pepene, ori vreun sâmbure. Rusul o fi fost rus la el acasă, o fi fost rus după grai, dar acolo, în Mannheim, era neamţ!
Gata cu preambulul!
Acum câteva zile am avut spectacol la Bucureşti. La matineu – specatcol de copii. Unde am descoperit (o fi secretul lui peşte, dar mie acum mi s-a revelat!) că puştii provinciali sunt infinit mai buni spectatori decât capitaliştii, puşi pe băşcălie, pe demonstrat că sunt mai deştepţi decât cei de pe scenă. În continuarea raţionamentului meu, am realizat că picii de la ţară sunt, la rându-le, cu mult mai în firea lor decât celelalte categorii mai sus-amintite. Morala? Civilizaţia poate fi, deseori, “civilizaţie”.
Dar, când să mă îmbăt cu concluyii flatante relativ la șansa provinciei în fața Bucureștiului, ieri am fost într-un parc. Precizez că niciodată nu m-am amestecat în vreo ceartă dintre oameni, fie ei mari, fie copii. Dar ieri nu am rezistat. După ce am asistat cam zece minute la fel de fel de jocuri de-a ţipatul, îmbrâncitul şi aruncatul cu nisip în ochii altora, a trebuit să întervin într-o joacă admirabilă: joaca de-a bătaia, cu palme, pumni şi picioare în gură! Pe bune! Şi erau copii extrem de bine-îmbrăcaţi, deci argumentele legate de poziţia socială nu ţin! Jocul de-a măcelul, vorba lui Eugen Ionescu…
Dar atitudinea lor nu e decât o oglindă, dureros de fidelă, a societăţii noastre metastazice…
Acum câteva zile, scriam pe blogul unei doamne, atacate nedelicat, următoarele: “Ei, uite ASTA n-am înţeles niciodată la bloguri. Stai ca un băiat deştept (dar cam singurel, altminteri ai socializa face-to-face cu prietenii). Şi intri pe blogul cuiva. Care, şi el singurel, zice ceva. De dragul derizoriului, dar mai ales al nederapării într-o direcţie oarecum neaşteptată, să zicem că spune că îi plac manelele. Tu, persoană cu simţ artistic, îţi spui: “auci!, uite un alt needucat”.
DAR, în loc să accepţi că există lucruri mai grave decât educaţia artistică, sau, mai exact, decât lipsa ei, şi să îţi spui că n-a fost cea mai fericită aselenizare pe blogul omului, te repezi să îi spui că e prost, mitocan, că e nenorocirea ţării, că alea-alea.
Sau, ca să ieşim din derizoriu, în loc să polemizezi cordial, vorba dragului de Paler, şi să divaghezi pornind de la o temă dată, ţii musai să faci pe “mai deşteptu’”. Timp pierdut. Sincer, deşi am dat accept iniţial pe blogul personal la asemenea postări, între timp mi-a trecut.
Aşa încât, am un sfat: discută cu argumentele, nu cu aroganţele.
Atât.”
Din nefericire, blogurile sunt PLINE de înjurături, invective, atacuri în beregată, flegme, toate venite din partea unor oameni care, pasă-mi-te, sunt “subţiri”, doar aupuncte de vedere personale, pe care le transmit şi trâmbiţează lumii. Aşa că, pentru Dumnezeu, de ce să mă mai mir eu că puştii din parc scuipă, când elitista blogosferă e plină de mâlănie şi nemprostism?
Mamăăăăă, ce lume, ce ţară, ce oameni!
In rest, te rog tine-ti morala si deziluziile pt k noi nu executam nimic din ce vrea patronul.”) și, sper, veți rămâne la fel de inteyis cum am fost și eu!
comentarii recente