Ce spuneam?

3 11 2009

Am auzit că, în America cea civilizată, o tânără a fost molestată sexual (fucked, în limbajul lor…) în mijlocul potecii (street, avenue) de o mână de tineri (dudes). Iar lumea (falks, people), care trecea pe acolo, se uita şi se amuza, făcând poze cu telefonul mobil.

Nu tocmai spuneam eu că ne-am tâmpit? Că am luat-o razna? Că e aiurea ce se întâmplă?

TOŢI! TOATĂ PLANETA! Nu are nici o legătură alienarea asta cu vreo ţară! În Austria, un supermarket anunţă că, persoanelor complet dezbrăcate, le va acorda “şansa” de a se îmbrăca până în vârful capului gratis. Urmarea? Omor de persoane despuiate la intrare, care s-au călcat în picioare! În America – se petrece ce vă spusei, iar chinezii mănâncă, mai nou, fetuşi umani!

Iar la noi…

Mai rău: VIN ALEGERILE! SĂ TE ŢII!





Au!!!

1 11 2009

Nu prea mă mai uit la fotbal. “Ai mei” nu joacă mai nimic. “Naţionala” – nici atât! Realmadrizii sau iuventuşii oricât de frumoşi sunt, pe de o parte joacă între ei atât de des încât meciurile solide care erau pe vremuri rarităţi au ajuns să dilueze interesul, pe de altă parte nici nu sunt “ai mei”. Aşa că – nu mă mai uit!

În schimb citesc despre fotbal. Îmi place jurnalistul român inteligent, are în el un nerv de calitate pe care ar trebui să îl avem cu toții, ca societate.

DAR!

Căutați pe google următorul paragraf (“Cu sigurantza ca nu stii ce inseamna tabloid dc spui ca gsp este tabloid, dar asta nu conteaza in RO, unde poti spune orice fara sa te jenezi :-) In rest, te rog tine-ti morala si deziluziile pt k noi nu executam nimic din ce vrea patronul.”) și, sper, veți rămâne la fel de inteyis cum am fost și eu!

Dacă un jurnalist meritoriu răspunde pe blogul personal cu termeni împrumutaţi din “limbajul messenger”, limba nostră se scufundă, încet şi sigur.

P.S. ŞI de aia pe acest blog nu va mai apărea NIMIC fără diacritice!





Axioma

28 10 2009

Simplu, direct, ca un ou al lui Columb.

Ieri am fost la întâlnirea cu Milan Sladek, mediată de teatrul Masca (invidie colegială pentru Măştile europene…). Mi-am reprimat curiozitatea de a căuta pe net imaginea mimului slovac. Aşa încât contactul vizual a fost unul, i-aş zice, surprinzător. Mă aşteptam la o faţă plastico-elastică. Nimic de genul ăsta. De fapt – poftim:

Work-shop-ul în sine… Ca om care a predat şi predă, ştiu că aviditatea celor care te ascultă e una aproape tiranică. Să te ferească Dumnezeu să nu fii spectaculos! Ei bine, domnul ăsta cărunt (impresia de “domn” a fost nimicitoare, mare calitate într-o lume care suferă tot mai mult din cauza lipsei de aristocraţie) ne-a vorbit bonom si axiomatic.

Despre imaginile-sablon ale mimei, despre apropierea gestului de literatură sau de muzică, despre căutarea la care este supus permanent artistul. Dar, mai presus de orice, ne-a spus un lucru care. iniţial, nu a părut cine ştie ce mare savantlâc, dar care are calitatea de a îngloba marele adevăr al formei, al gestului ca armă artistică. “Căutaţi să simţiţi voi înşivă obiectul imaginar cu care lucraţi, pentru a putea convinge spectatorul de asta!” Secretul lui Polichinelle? O fi! Dar, adeseori, adevărul evident nu se vede din cauza faptului că nu se găseşte cineva să îl rostească, simplu şi fără emfază.

Se spune că, după o viaţă de polemici, în care s-au contestat din pricina plasării adevărului artistic în zona interioară sau cea plastică, Meyerhold ar fi spus despre Stanislavski: “De fapt, am zis amândoi acelaşi lucru!” La asta se referea: la necesarul adevărului, al formei care îmbracă fondul. Milan Sladek ne-a (re)amintit că, oricât de spectaculoasă ar fi performanţa fizică sau gestuală, ea trebuie obligatoriu să conţină adevăr interior, altminteri se transformă în gimnastică. La gest, ca şi la replică, trebuie să AI DREPTUL să ajungi.

Ca în viaţă, nu? Ar fi culmea ca domnul slovac să ne fi vorbit, de fapt, nu despre teatru, ci despre viată!





Săru’ mâna, tată!

26 10 2009

Pe blogul teatrului există unele postări – har Domnului, rare, altminteri aş începe să cred că o iau eu raza – care înjură. Dar o fac nu numai urât, dar şi nedemn, cum a fost cazul uneia, astăzi, care amintea de “starea clinică” a unui anumit cronicar, vinovat de a fi făcut o cronică bună la două spectacole de-ale teatrului.

Nu la abjecţia lor mă gândesc acum, ci la şansa pe care am avut-o de a mi se preda anumite lecţii, pe care mi le-am asumat.

Una din ele se plasează undeva prin 1990, imediat după “dezgheţ”. Mă plimbam pe Calea Victoriei, când am zărit vitrina unei bijuterii. Lucru nou, pe atunci, aurul având un statut aparte în perioada comunistă. Preţurile la bijuterii – cu toate în dolari. Intru în magazin şi mă interesez de o brăţară. Şi nu o laeg pe cea mai subţire, dar nici pe cea mai groasă. una medie-spre-subţire. La care fătuca din spatele tejghelei se uită la mine şi la tensiunea mea de puşti de 22 de ani şi îmi zice: “Nu, nu aia, mai bine, uite, una din astea” – şi îmi arată unele groase cât firul de păr…

Seara, îi povesteam lui taică-meu istoria şi adăugam: “M-am simţit atât de umilit, încât mi-a venit să ies pe stradă, să opresc primul tecător şi să-i spun: Nu vrei să mă cumperi?, apoi să iau banii, să îi trântesc tembelei ăleia pe teghea şi să spun: Na, toanto, dă-mi brăţara AIA!” La care tata s-a uitat la mine, a strâmbat usor din buze, apoi m-a întrebat: “Adică pe tine chiar poate să te intereseze ce spune sau ce gândeşte despre tine o vânzătoare?”

Au fost câteva dăţi în care am deschis adresa de mail ca să răspund unor tâmpenii, dar m-am oprit, amintindu-mi de lecţia lui tata.

 

 

P.S. Pe post de update: Excepţională replica din Lumea se învârte… “Niciodată nu mă ocup de oameni care nu există”!





MĂ UCIDE!

25 10 2009

Da, el! Omuleţul ăsta, cu o energie anormală! Intră uneori în mine, face ca toţi dracii, sare, ţopăie, nu stă locului o clipă şi, când iese din scenă, mă lasă rupt, frânt, prăbuşit pe jos în culise, ca după un moment de posedare de către un spirit prea puternic.

Sunt posedat!

P.S. Şi mâine dimineaţă mă văd din  nou cu el! :-o





Cum aşa?

24 10 2009

Articolul ăsta din Gazeta Sporturilor ne spune cum că teatrul a “luat faţa” fotbalului. Prilej de nedumeriri multe şi mari din partea mea. Pe rând:

1) Îmi amintesc de un banc, de pe vremea ailaltă. Care spunea cam aşa: “Domne, dacă la noi e atât de bine şi la ei e atât de rău, atunci de ce la ei e atât de bine, iar la noi atât de rău?”. În cazul nostru – dacă pe stadioane merg atât de puţini oameni, iar la teatru atât de mulţi, atunci de ce sunt atât de puţini spectatori de teatru şi atât de mulţi spectatori de fotbal?

2) Să spunem că articolul e valabil pentru Bucureşti. Dar, iarăşi constat că e jale şi prăpăd când ne comparăm cu capitala. Nuuuuuuuuuuuu, nu în sensul că, la noi, la fotbal, vin mulţi, iar la teatru vin puţini, ci în sensul că nu vin nici la fotbal, nici la teatru (mă rog, festivalul a fost altceva, ca şi sistemul organizării spectacolelor…)

3) Dacă tot vin la teatru, de ce mama naibii nu îi şi civilizează teatrul? De ce se scuipă, în continuare, coji de seminţe pe jos, de ce înjură ca la uşa cortului, de ce continuă să asculte manele?

Aşadar, dacă studiul ăsta are o concluzie pozitivă, de ce atât de gri prezentul?





Nu sunt de acord, dar îmi place raţionamentul…

22 10 2009

“Vechi proverb tibetan: Daca femeia ar fi buna, si Dumnezeu ar avea una”.





Razna

20 10 2009

Greu de înţeles cu ce zonă a minţii a început să gândească omenirea! Asta costa înte 700 şi 1200 de lei. Asta – 500!!!

De ce?





Fără cuvinte (la ce bun?)

12 10 2009

Azi o să scriu ceva mai mult. Presimt. Mă simt sub o presiune de frustrare mai mare decât femeia în luna a 10-a, cum ar spune prietenul Felix.

Încep printr-un preambul: acum mulţi ani (aşa de multi că eu, cel fără memorie, le-am uitat numărul…), eram în Germania. La Mannheim, mai precis. Acolo unde vieţuieste jumătate din familia mea “de baştină” – mai exact bunica mea, mătuşa şi cu vara. Care vară m-a invitat într-o zi la ştrand, precizându-mi însă, înainte, că, din lipsă de bani, mă va duce la unul periferic, destul de insalubru, motiv pentru care era mai mereu închis. Am acceptat, destul de lipsit de entuziasm – nu am uitat niciodată ciuperca pe care am luat-o la piscina din buricul Bucurestiului, mai precis la cea a Hotelului Lido. În plus, cu numai câteva zile înainte de plecatea în Germania, fusesem la ştrandul din port, unde am asistat la scene scandalizante, cu fete abordate mârlăneşte şi cu băieţi de băieţi care se amuzau copios şutând mingea în sus, apoi aşteptând să vadă în capul cui ateriza. Una peste alta – made in Romania. Aşadar, este lesne de înţeles de ce invitaţia a fost primită cu numai jumătate de interes. Ce am văzut acolo m-a şocat însă pâna peste poate!

Mai întâi că apa din bazinele de înot (patru la număr) era numai bună de băut. (Ochiul meu “românesc” nu dibuia nici o scamă, nici un muc, nici un fir de pipi, de ce naiba o tot închideau nemţii n-am idee!). Apoi au venit celelalte mirări:

1) Nici tinerele singure, lenevind pe pleduri în faţa unei cărţi, nici bătrânele de 70 de ani, chicotind amuzate de vreo aducere-aminte nu erau deranjate de nici un neam-prost care să le agaţe ori, repectiv, să le miştocărească.

2) Ştrandul avea inclusiv o piscină olimpică. Una dotată inclusiv cu trambuline. De la un metru până la… habar n-am. Înaltă rău ultima! În total vreo patru. Pe care ajungeai după ce te cocoţai, logic, pe trepte. dar, la intrarea pe fiecare platformă, în parte – un lanţ, care te oprea. Motivul l-am dibuit uşor: dacă sărea unul de sus, de la cucurigu, iar altul de la ultima platformă, fără să ţină cont unul de celălalt, Îşi cădeau, Doamne-iartă-mă în cap! Aşa că flăcăii ăia ce făceau? (şi pe cuvânt dacă erau puţini!) Săreau câte 5 minute de pe fiecare platformă. Pe care, singuri, o “sigilau” şi urcau la una mai sus. 1, 2, 3, 4, apoi din nou platforma cea mai joasă. Dacă vreunul dintre ei nu se încumeta să sară de sus de tot, aştepta până “roata” cobora la o înălţime decentă. DAR AŞTEPTA ÎN ORDINE!

3) Civilizaţia şi ordinea nu îi făcea şi cumpătaţi. Aşa că – puştii tot puşti, deci teribilişti! – una din marile lor bucurii era să sară de sus câţt mai aproape de marginea bazinului. I-am mărturisit vară-mii că e aiurea, că îşi pot rupe naibii oasele, dacă sar prea departe. “A, nu-i nimic anormal, săptămânile trecute unul a murit! – s-a dat cu capul de margine şi acolo a rămas!” “Aoleu! Păi şi cum îi mai lasă pe nebunii ăştia să sară aşa, sinucigaş?” “Cum adică? Sunt oameni liberi, fac ce vor!”

4) Unul dintre bazine avea tobogan. Din cel mare, în spirală, cu apă. Era, ca să zic aşa, bazinul “pentru întreaga familie”. Ei bine, acolo altă trăznaie: coadă, rând în toată regula. În care namilele de 100 de kilograme, cu spatele cât şifonierul, stăteau cuminţi şi liniştiţi după copii de 4-5 ani, ceva mai înceţi şi mai temători. NIMENI însă nu încerca să o ia înaintea altcuiva!

5) Pe un pled vecin cu al nostru, patru tineri s-au hotarât să spargă un pepene şi să îl mănânce. Mizerie mare, dar, am gândit pe dată, explicabil: oamenii erau ruşi. Am plecat în apă, gândind, moralist, la dezastrul educaţiei comuniste. Cum am zăbovit mai mult în bazin, la întoarcere nu i-am mai găsit acolo pe ruşi. Dar nici vreo coajă de pepene, ori vreun sâmbure. Rusul o fi fost rus la el acasă, o fi fost rus după grai, dar acolo, în Mannheim, era neamţ!

Gata cu preambulul!

Acum câteva zile am avut spectacol la Bucureşti. La matineu – specatcol de copii. Unde am descoperit (o fi secretul lui peşte, dar mie acum mi s-a revelat!) că puştii provinciali sunt infinit mai buni spectatori decât capitaliştii, puşi pe băşcălie, pe demonstrat că sunt mai deştepţi decât cei de pe scenă. În continuarea raţionamentului meu, am realizat că picii de la ţară sunt, la rându-le, cu mult mai în firea lor decât celelalte categorii mai sus-amintite. Morala? Civilizaţia poate fi, deseori, “civilizaţie”.

Dar, când să mă îmbăt cu concluyii flatante relativ la șansa provinciei în fața Bucureștiului, ieri am fost într-un parc. Precizez că niciodată nu m-am amestecat în vreo ceartă dintre oameni, fie ei mari, fie copii. Dar ieri nu am rezistat. După ce am asistat cam zece minute la fel de fel de jocuri de-a ţipatul, îmbrâncitul şi aruncatul cu nisip în ochii altora, a trebuit să întervin într-o joacă admirabilă: joaca de-a bătaia, cu palme, pumni şi picioare în gură! Pe bune! Şi erau copii extrem de bine-îmbrăcaţi, deci argumentele legate de poziţia socială nu ţin! Jocul de-a măcelul, vorba lui Eugen Ionescu…

Dar atitudinea lor nu e decât o oglindă, dureros de fidelă, a societăţii noastre metastazice…

Acum câteva zile, scriam pe blogul unei doamne, atacate nedelicat, următoarele: “Ei, uite ASTA n-am înţeles niciodată la bloguri. Stai ca un băiat deştept (dar cam singurel, altminteri ai socializa face-to-face cu prietenii). Şi intri pe blogul cuiva. Care, şi el singurel, zice ceva. De dragul derizoriului, dar mai ales al nederapării într-o direcţie oarecum neaşteptată, să zicem că spune că îi plac manelele. Tu, persoană cu simţ artistic, îţi spui: “auci!, uite un alt needucat”.
DAR, în loc să accepţi că există lucruri mai grave decât educaţia artistică, sau, mai exact, decât lipsa ei, şi să îţi spui că n-a fost cea mai fericită aselenizare pe blogul omului, te repezi să îi spui că e prost, mitocan, că e nenorocirea ţării, că alea-alea.
Sau, ca să ieşim din derizoriu, în loc să polemizezi cordial, vorba dragului de Paler, şi să divaghezi pornind de la o temă dată, ţii musai să faci pe “mai deşteptu’”. Timp pierdut. Sincer, deşi am dat accept iniţial pe blogul personal la asemenea postări, între timp mi-a trecut.
Aşa încât, am un sfat: discută cu argumentele, nu cu aroganţele.
Atât.”

Din nefericire, blogurile sunt PLINE de înjurături, invective, atacuri în beregată, flegme, toate venite din partea unor oameni care, pasă-mi-te, sunt “subţiri”, doar aupuncte de vedere personale, pe care le transmit şi trâmbiţează lumii. Aşa că, pentru Dumnezeu, de ce să mă mai mir eu că puştii din parc scuipă, când elitista blogosferă e plină de mâlănie şi nemprostism?

Mamăăăăă, ce lume, ce ţară, ce oameni!





Toleranţa

10 10 2009

Suntem un popor intolerant. Da, bine, ştiu – cum aşa, noi, poporul ospitalier prin definiţie, fără războaie de cucerire? Da, noi! Noi, ăia care, când e să luăm premii la caiac-canoe îl avem pe românul IVAN PATZACHIN, când e să luăm premii la concursuri muzicale îl avem pe românul COSTEL BUSUIOC, iar când e să luăm juma’ de Nobel, o dăm pe HERTHA MULER. Dar, când e să facem rele, Mailat e ţigan, iar ungurii sunt demonii care ne vor Ardealul. Să nu vorbim despre homosexuali ori despre atei, musulmani sau chiar adventişti. Belea! Nu vedem, n-auzim, nu ne interesează.